După 30 de zile de yoga, corp și disciplină

Anul trecut am luat o hotărâre: să mă alătur provocării lui Adriene Mischler de la Yoga with Adriene, într-un program de 30 de zile de yoga. Nu e prima dată când am „supraviețuit” unui obicei format în 30 de zile, dar cu toții știm că e greu să fii constant. Nu am decis asta pentru a demonstra menținerea unui discipline, dar pentru că m-am folosit de yoga în multe perioade de anxietate anul trecut, m-am gândit că o să mă ajute să fac totul mai structurat. Bineînțeles, așa a și fost. Dar azi vreau să vă povestesc despre două părți esențiale ale acestei călătorii: relația cu corpul și motivația.

Relația cu corpul

Nu m-am gândit niciodată că o provocare de yoga poate să mă ajute să fiu mai conștientă în așa fel de corpul meu (Am activitate fizică moderat de des, am fost conștientă de abilitățile mele și când m-am antrenat pentru alergat, și la antrenamentele personale etc.). Dar acestea nu mi-au arătat neapărat cum să și iubesc acest vas care mă poartă în lume.

Bineînțeles, nu îmi urăsc corpul, îmi place de mine destul de mult aș zice, iar unde am impresia că aș mai „corecta” ceva, râd sau nu mă iau în serios. Nu m-am născut să mulțumesc lumea din jur. Ba chiar deseori mă uit în oglindă în lenjerie și mă gândesc „Iată, ce femeie!” (mă rog, în mintea mea cuvintele sunt mai vulgare). Dar provocarea asta de yoga, nu știu exact de ce, m-a inspirat să mă uit altfel la mine. Undeva după primele zile, am decis că o să fac tot restul programului desculță și în chiloți. Voiam să mă uit mai bine la fiecare cută, vergetură, să observ încordarea, venele de la mâini, cât mă pot întinde și cum mă simt eu pe mine ghidându-mă prin respirație.

Neintenționat, cred că am dezvoltat o legătură mult mai strânsă și blândă cu corpul meu. Un fel de conștientizare și iubire a lui pe care doar în sex am mai întâlnit-o. Nu m-am așteptat, dar m-am bucurat. Cine zicea că ”într-o lume care profită de neîncrederea în sine, să te placi pentru cine ești e un act de rebeliune” chiar nu enunța un clișeu..

”In a society where self-doubt is profited from, liking yourself for who you are is an act of REBELLION.”

Cu atâta intoxicare de social media, poate ne e greu să facem asta. Lumea e mai diversă decât ce urmărim pe social media. Scriu dinadins ”urmărim” pentru că diversitatea există „big time” pe internet, dar nu e sub radarele noastre. Când lumea interioară e plină de nesiguranță, incertitudini sau dornică de invidie, vrem să proiectăm asta undeva. Nu o zic cu răutate, ci cu o doză umilă de realism. Poate dacă am învăța iubirea de sine, dar legată de propriul corp, multe comportamente distructive sau de comparație ar dispărea și nu am mai simți nevoia să urmărim ceea ce nu avem.

Îmi place corpul meu și îl afișez, îl tatuez, îl pozez, îl îngrijesc, îl tratez cu blândețe și îl hrănesc cu yoga, că am văzut că îi place. Cele 30 de zile nu au reprezentat decât „încălzirea„. Mai fac o tură de 30 de zile din seria de anul trecut, tot de la Yoga with Adriene, ca un următor pas. Simplul ei fel de a fi și a ține lecțiile și a avea răbdare și a încuraja e stilul meu preferat de învățare. „A little goes a long way„, cum zice ea. Asta, dar nu numai asta, a reușit să mă țină conectată 30 de zile. Ceea ce mă duce la punctul următor.

Motivație

Din păcate, nu am secretul consecvenței, că mi-ar plăcea să vă dau rețeta și PAC, să puteți aplica fără probleme orice disciplină vă interesează. Motivația mea a fost una extrem de personală: mi-am dorit foarte foarte mult să fac asta pentru mine. Să îmi respect ambiția, știind că voi obține ceva la final. Ca o comparație, am mai încercat anul trecut să țin 30 de zile de 100 genuflexiuni și 100 abdomene dimineața și seara. Pare simplu, nu? Așa am zis și eu. Am reușit 15 zile, apoi m-am oprit. Cum zice vorba ”my heart was not in it”. Nu a fost ce voiam cu adevărat. Era doar ceva tâmpit de demonstrat. 

Faptul că am postat zilnic pe instagram (și uneori pe Facebook) m-a făcut să mă simt mult mai responsabilă de asta – și au fost zile în care poate eram prea obosită, dar faptul că trebuia ”să postez” lumii (lumea fiind tot un eu oglindit), m-a ajutat. Însă cine suntem noi când nu se uită nimeni? 🙂 Pentru următoarele 30 de zile, nu o să mai postez. Vreau să văd și cealaltă față a monedei. Ce mai vreau să spun aici e că nu există neapărat ceva fix și stabil universal valabil pentru toată lumea. Pentru fiecare din noi o să funcționeze ceva diferit: că te trage cineva de mânecă, sau că efectiv te-ai săturat, că te simți bine făcând ceva sau mai știu eu ce alte dorințe. Dar când această voință e autentică și reală, atunci știi că te va duce unde trebuie. E un proces de autodescoperire, care poate fi și plin de nereușite. 

De aceea, nu vreau să spun că o să fie întotdeauna perfect sau 100% constant și consecvent. Nu. Cred foarte mult în a nu te pedepsi pe tine dacă se întâmplă viața, alte priorități, boală, sau zile proaste. Sincer… #nofuckingpressure. Dacă noi nu suntem blânzi cu noi înșine, cine să fie altcineva? Oricum nu prea suntem drăguți în general cu lumea din jur, darămite cu propria persoană. Subliniez: principiul disciplinei e să nu renunți. Din punctul meu de vedere, disciplina zice ”Dacă azi nu s-a putut, mai încearcă mâine o dată.” Asta e tot ce contează. 🙂