Cine mai citește azi articole de blog? Așa încep această aniversare a aproape-majoratului acestui blog. Asta este marea întrebare de la care pornesc orice articol astăzi, dar nu este întrebarea care m-a împins să-mi deschid acest blog în mai 2009.
De fapt, în primă instanță a fost…un spațiu privat care curând a devenit public. Nu m-am putut ține doar pentru mine. :))) Alertă de cringe: primul articol pe ce a fost pe vremuri un link în wordpress.
În 17 ani am scris mult, dar am și evoluat mult – sper să o fac în continuare. La majorat, o să fac și un fel de timeline istoric, statistici cu activitatea, evoluția numelui și domeniilor, top articole, o să fie mai pompos și frumos, cu fundiță si bengos! (na!)
Acum, doar mă minunez că aproape jumătate din viața mea, am scris aici – probabil unul din cele mai longevive lucruri pe care le-am făcut vreodată. Sunt 17 ani de când îmi “translatez” conștiința într-un spațiu virtual. E un fel de enciclopedie personală a ce rămâne după mine când eu nu voi mai fi. Bineînțeles, este o călătorie cu suișuri și coborâșuri, nu am scris mereu constant, deseori am crize existențiale despre scris, însă mereu revin la el. Odată, i-am dedicat un articol. (alertă cringe x 2)
Revin la întrebarea de mai sus, pentru că rațiunea de început (spațiu privat) nu se mai potrivește total cu cea de acum (spațiu public). Nu prea mai citește lumea bloguri ca înainte. Iar eu, mărturisesc, ador să îmi citească lumea blogul, ador! Dar și dacă nu ar fi nimeni să citească, eu tot aș scrie (altfel nu se poate). Comunitățile de blog nu mai sunt ce au fost și probabil nu vor mai reveni – asta e o constatare factuală după ani în Social Media, dezbaterile s-au mutat pe Facebook sau pe Instagram/Tik Tok. Pe atunci, prin 2009 +/-, lumea avea răbdare să citească articole de blog, să lase comentarii, să le urmărească răspunsurile, să argumenteze (sau să dea cu hate, de ce să mint). În timp, am pierdut aproape toți “comentatorii” de pe atunci, dar e firesc, căci nici eu nu am mai “moderat” comentariile ca pe vremuri, audiența s-a schimbat destul de radical, aș spune.
Suspin ușor. Blogurile s-au transformat, cititul s-a decimat, asta e o realitate ce nu poate fi contestată, multă atenție s-a mutat pe foto-video. Stanley Tucci zice în The Devil Wears Prada 2 că acum nu mai trebuie să se gândească ce ar vrea oamenii să citească, ci pe ce vor să dea click în timp ce stau pe WC și scroll-uiesc. (Dacă sunteți pe WC în timp ce citiți asta…e ok. E ok.) Eu nu mă gândesc ce vor oamenii să citească la modul acela – sondaje de interes am mai făcut pe Instagram, dar rar. Pur și simplu scriu, și mă bucur, evident, când cineva citește. Acest stil îmi dă o libertate nemărginită pe care o prețuiesc nespus. Poate de aceea nu am ‘’succes’’ în modul clasic al percepției succesului – totuși, succesul meu perceput de mine e că de 17 ani sunt aici, yay!
Iar în această “eră” a inteligenței artificiale, e imperativ să las un disclaimer: n-am scris, nu scriu și nu voi scrie niciodată cu ajutorul AI, în nici un fel de proces, nici măcar să-mi dea “idei”. N-am idei? Nu scriu. De altfel, consider că cei care o fac, nu sunt scriitori, ci mai degrabă copiatori deghizați sub o scuză sub-mediocră. Mai presus de problema etică a subminării creativității și măiestriei scrisului uman și personal, mă răzvrătesc împotriva acestei mașinării capitaliste gata să ne înlocuiască cu orice preț, în timp ce planeta se duce de râpă din cauza lăcomiei și prostiei, doar pentru că
1) cineva consideră că e amuzant și chiar util să își genereze cățelul în ipostaze nerealiste cu chatgpt, în timp ce nu e capabil să gândească 2 propozitii fără un “prompt” și
2) frații tech ai lumii au zis că trebuie, deci facem, chit că pierdem zilnic bani și resurse, dar dacă ei au zis, sărim cu toții de fund în sus să facem voia stăpânilor. Ay caramba! Sper să ardă cu toții unde merită. Rant over.
De aceea, acesta e un angajament public că acest blog va ramâne AI-free oricât timp voi scrie pe el. Și totodată e un bun avertisment să știți cu cine aveți de-a face în spatele acestor rânduri, dacă mai rămânea vreo urmă de îndoială cumva. Si, dacă doriți să aflați din timp ce scriu (cu toate că anunț des cu surle și trâmbițe), în caz că vreodată mă banează cineva pe rețelele sociale, vă puteți abona la blog ca să primiți articolele pe mail.
Ca final, mulțumesc cititorilor care încă sunt aici, care citesc ianca în continuare și sunt alături de călătoria aceasta a vieții, până la urmă, exprimată prin scris. În fine… cum adică “și acum ce?” Mergem mai departe, bineînțeles. Și La mulți ani…blogului!
