Totul a început din copilărie sau … poate dinainte de a mă naște. În concordanță cu titlul, asta nu sună bine, dar citiți numa’.
Pe atunci erau poezii despre pisici scrise în spatele unui ierbar în care adunam… plante și le uscam și le lipeam cu scoci, scriind: ”crizantemă”, ”trei frați pătați”, ”zambilă”, ”narcisă”, ”coada șoricelului” etc. Eram la bunici și aveam niște pisici și făceam rime cu ele (ca acum). Descriam cât erau de pufoase, tărcate sau nu (ce cuvânt vechi…) și ce năzdrăvenii făceau. Sau scriam despre trandafirii din grădina bunicii. Îmi plăceau trandafirii tare mult și băgam acolo pueril ce știam eu să zic despre ei, că sunt roșii ca sângele sau că roua de dimineață arată ca sticla pe frumoasele petale ale lor, și cred că am scris și despre trandafiri albi.
Nu știu de ce făceam asta și nici nu mai am poeziile respective (doar mi le amintesc vizual, dar fără claritate). Familia mă susținea, mă lăuda, vai uite ce poezie a scris copilul! Și mai ilustram anotimpurile, făceam tot felul de comparații care mai de care. Descrierile mele erau destul de abundente, metafore, comparații, epitete… mai ales că învățam la școală ce sunt, așa că îmi exploram cunoștințele din plin. Participam și la Cercul de creație literară de la Palatul Copiilor de aici din Timișoara și mai primeam încurajări și de-acolo, iar în gimnaziu am publicat cu ajutorul profesoarei de limba și literatura română câteva ăăă revistuțe literare. ”Revista Pași”. Doamne. :)) Însă niciodată nu am simțit că era de ajuns sau că EU eram de ajuns – implicit, ”arta” mea caraghioasă.
Cred că fiecare dintre noi avem, ascuns undeva, un fel de artă, de la un limbaj de programare la țesut de gherghef sau pictat cu patos. Arta nu înseamnă doar pictură, poezie și literatură, sculptură și dans. Mi se pare că fiecare din noi avem un artist, mai mic sau mai mare, în noi, când zilele și nopțile și luna și apa devin una :). Și el iese la iveală cum poate, sau cum îi dăm noi voie, cum îl hrănim. Cum nu îmi plăcea să vorbesc, eu am hrănit scrisul. Scriam lucruri mai inteligente decât vorbeam… eram foarte timidă când eram mică. Într-o dezbatere, mereu aduceam argumente mai puțin puternice decât în scris, după ce le gândeam și filtram un pic, și le vedeam scrise în fața ochilor mei. M-am simțit slabă în privința aceasta de multe ori … pe parcurs s-a mai remediat, să zicem. Vorbesc mai mult acum, dar de scris .. tot prefer să scriu. Prin scris eu simt că vorbesc, e un dialog fascinant. Cum scriu, așa și vorbesc. Multă lume care mă cunoaște îmi spune ”am citit asta cu vocea ta”. Hehe. 😀
Să scriu, să scriu, aș șcrie mări și țări, să le umplu de ce pot să scriu, felurite ce-mi trec prin cap, ce observ, ce gândesc, ce cred, dar să nu fie nici chiar nimicuri. Ele sunt temporare, de scurtă durată, pentru că ce e valabil azi, posibil să am altă perspectivă mâine, dar vremelnic, sunt temporale pentru că vor dăinui aici … Scrisul e mica mea artă, așa zgribulită cum o fi ea, pe alocuri sclipitoare. Acesta simt că e darul meu pentru lume, în orice format o fi el. Uit cum trece timpul când scriu. Mai puțin în cazurile în care trebuie să mă ”strofoc” să scriu ceva – am început povești și poveștiri și romane pe care nu le-am terminat niciodată. Sau le-am scris sfârșitul fără să le încep. Încă am ambiția ca măcar o carte decentă să public cândva. Cine știe … pe blog e drăguț, dar parcă aș putea mai mult. Cu cât citesc mai mult, cu atât compar mai mult cu lipsa geniului din mine (drama fiecărui artist, bănuiesc), dar încerc să nu mă descurajez. Trebuie doar să scriu mai mult și literar, nu doar să scriu o poezie o dată în veac…. și nici să public orice prostie de dragul de a o publica. Cât de indulgentă pot fi cu mine, atât sunt și de critică. Dacă vă vine să credeți, m-am și imaginat faimoasă pentru treaba asta. (era o vreme când scriam scenarii optimiste despre ce îmi imaginam cu privire la viitorul meu… vai vai :)))))
Așa a început și blogul acesta, de fapt, cu niște poezii sărăcăcioase, care apoi s-au transformat, de-a lungul a șapte (7!!!!) ani, în articole ceva mai serioase (majoritatea). Mi-e și greu să explic cât de mult îmi place să scriu … sau ce reprezintă pentru mine. Pur și simplu îl imaginez ca pe un artificiu așa venind dinăuntru care dă pe afară, indiferent că ce scriu e trist sau fericit. Un soare, un curcubeu, o furtună așa din mijlocul pieptului meu. Nu urlă, nu cântă, ci doar … scrie.
Despre relația cu el, scrisul, vă povestesc, așadar … care altul. 🙂 Nici nu-l pot numi companion. E un suflet pereche, născut odată cu mine, face parte din ce sunt eu. Diferența e că, odată cu mine, el nu va muri. Va trăi cât îi permiteți voi.
Voi, cei care mai scrieți, de ce scrieți? 🙂 Și dacă nu scrieți, ce altă ”mică” artă credeți că vă reprezintă și vă face să vă simțiți vii?
Mi-a fost întotdeauna mai ușor să mă exprim în scris. Iar în timp am ajuns să cred și că o fac mai bine în scris, decât verbal. Trecând dincolo de aspectul de socializare, mă fascinează și mă bucură procesul în sine… Uneori, parcă aș sta pe marginea unui lac și aș pescui idei, emoții, gânduri din mine însămi. Dar câte un gând, pe rând. Îl scoți la suprafață și începi să îl descoperi și să îl dezvolți, literă cu literă. Doar când scrii poți să faci asta: timpul aproape că stă pe loc, trăiești cu încetinitorul fiecare idee pe care o pui în pagină și căreia îi dai viață.
Aveți o relație frumoasă voi doi și îmi pare bine că îi dai mai multă atenție lui, din nou (cel puțin aici pe blog). M-aș bucura tare mult să pot citi și o carte semnată de tine, într-o zi. Te tentează o poveste/ficțiune sau ceva mai degrabă autobiografic, scos direct din experiența ta personală? Să nu lași autocritica să devină un obstacol în sine, ea trebuie să fie mai degrabă un motoraș, o sursă motivațională (de a fi mai bun, de a face mai mult – dar de a face!) 🙂
Multumesc pentru cuvinte si comparatia aleasa cu pescuitul e tare simpatica:) Si eu uneori simt la fel ca pot mai bine sa fac in scris, decat verbal. Aparent ma descurc mai bine si verbal dar… 😛
M-ai nimerit la asta cu cartea, cum necum. Da, vreau de mult sa scriu o carte si ma rasucesc pe toate partile fara insa ceva concret. De curand, totusi, am decis sa aduc un personaj din trecutul meu si unul din viitorul meu intr-o combinatie de autobiografie si fictiune, dar cu inspiratie din viata personala. Imi va lua ceva timp sa o scriu, pentru ca vreau sa o dezvolt pe mai multe aspecte, dar… cand o sa termin un draft, mi-ar placea sa ti-l trimit pentru o critica din partea ta, constructive. 🙂
Nu reusesc sa iti raspund decat acum, sa stii ca m-as bucura tare mult sa pot citi un draft al viitoarei tale carti 🙂 Pe langa faptul ca nu am mai facut asta niciodata si cred ca e tare interesant si procesul de creatie in sine, pe etapele lui, sunt curioasa cum vei aborda structura cartii si subiectele abordate. De scris oricum stiu ca scrii bine 😀
Nu-i bai, Iulia. 🙂 Când va fi momentul, o să mă încred în abilitățile tale. Momentan nici nu e așa o structură.. 😛