„No apologies„. Cam așa mi se pare că e principiul lui Quentin Tarantino pentru filmele pe care le scrie / produce: ”Fac ce vreau și mi se rupe de ce credeți. Vă place? Bine. Nu vă place? Bine.”
Asta pentru că Tarantino e unul din regizorii care creează filme violente, atât din punct de vedere al limbajului (rasist, sexist, abuziv), dar și al vizualului (sânge, sânge și iar sânge). Sunt multe filme care au o asemenea linie a agresivității, dar foarte puține care îți stârnesc… umorul. În general, la filmele lui Tarantino ești obișnuit cu creieri zburați pe pereți și cuvinte gen ”bitch”, ”nigga” și alte colorituri de acest gen. Puțini sunt cei care râd morții în față așa cum o face el și chiar le reușește. Parcă nu-ți vine să iei o împușcătură tarantinească în serios. Știi că regizorul se joacă pur și simplu. Cu tot.
N-am văzut toate filmele lui Tarantino, doar vreo jumătate din ele și în timp, a ajuns să fie unul din regizorii care îmi plac pentru că e diferit și un pic nebun, aș zice. Sau poate pentru că-l doare în fund de ce zic ceilalți, și el vrea doar să-și împlinească menirea artistică grotească? Tot ce e posibil. Nu vreau să fiu ipocrită și să vă spun că mi-a plăcut dintotdeauna, pentru că nu e așa. L-am descoperit târziu pe Tarantino, după ce am împlinit 20 de ani. Pe atunci nu îi înțelegeam ”filmul”, căutam o morală și nu o găseam. Mi-am dat seama, apoi, că în filmele sale, nu e vorba despre morală … neapărat.
Am fost așadar la The Hateful Eight sau la cei 8 Odioși, cum i-a tradus Forum Film România. Povestea e relativ simplă: America post război civil din 1865, într-o iarnă aprigă din Wyoming, undeva înspre orașul Red Rock. O trăsură cu un vânător de recompense (Kurt Russell) și ”prada” sa (Jennifer Jason-Leigh) mai ia doi amărâți tremurând de frig de pe drum, un alt vânător de recompense (Samuel L. Jackson) și viitorul șerif din Red Rock (Walton Goggins). Din cauza viscolului, sunt nevoiți să se oprească la cabana lui ”Minnie și Sweet Dave”, doar că Minnie și Sweet Dave nu sunt acolo. Îi întâmpină un mexican (Demián Bichir) care pretinde că Minnie l-a lăsat responsabil de cabană cât ea e plecată la maică-sa cu Dave, și niște invitați aparent nevinovați: un scriitor (Michael Madsen), călăul din Red Rock (Tim Roth) și un general bătrân (Bruce Dern). Apoi ce se întâmplă în acea cabană … Dumnezeu cu mila! 🙂 Și știm că CEVA va fi, pentru că așa e construit filmul: suspiciunile cresc și odată cu ele, și tensiunea noastră: cine minte, cine spune adevărul?
Povestea e scrisă de Tarantino și deși se învârte în jurul unor crime, cred că pe fondul filmului sunt redate principiile separatiste din istoria Americii, de sclavie și supremația ”albilor”. Cuvântul ”nigger” este folosit exhaustiv, desigur, subliniind ura rasială sau pur și simplu batjocura, la fel ca orice altă formă de violență despre care am spus mai sus. Deși redat în anii 1870, mi se pare că filmul ironizează conflicte actuale, încă existente între americanii de diferite proveniențe și culori. (cumva poate similar cu Django Unchained în această privință) Regizorul scrie cu sânge pe pereți ceea ce lumea nu vrea să vadă. Am citit critici cum că Tarantino a realizat un (alt) film politic, dar … putem oare să privim PESTE acest aspect, in the name of the Lord?!
Narațiunea în sine cântărește, poate, mai puțin decât altceva ce mi s-a părut mie evident, prin lentilele ochilor mei negri, nu chiar cele de 70 mm (care, apropo, denotă loialitatea lui Tarantino pentru arta filmului): jocul actoricesc. Quentin e unul din acei regizori care are actori preferați (Jackson, Roth, Madsen) și îi folosește… și da, chiar îi folosește, ăsta e cuvântul. Se folosește de darul fiecăruia, ca să-i evidențieze cât mai mult. Dialogul și cum ies cuvintele din gura oamenilor, privirea lor, emoțiile dezlănțuite sunt esențiale de urmărit în The Hateful Eight. Faptul că Samuel L. Jackson spune, deși nu răscolitor sau motivațional (n-avem să găsim niciodată în filmele lui Tarantino așa ceva):
”Come out of there you bushwhacking sack shooter by the time I count to 3, or I will shoot this bitch in the face.”
e la fel de important precum orice altă înjurătură sau sfârtecătură sângeroasă agonizată de vreunul din personaje. Totul face parte din teatralitatea acestui film, zâmbetul diabolic al lui Leigh când se șterge de sânge pe buze, cum își cântă scăparea la chitară, prostovănia aparentă a șerifului și expresiile sale de tâmp, UMORUL, ah, acest umor prezent în gesturi și vorbe, toate însoțite de coloana sonoră realizată de Ennio Morricone. (foarte mișto)
Există și lucruri care nu mi-au plăcut, cum ar fi violența adresată femeii, dar să zicem că așa trebuia să fie, mi s-a părut un piiiiic prea lung – în sensul că pricep să zăbovești o vreme asupra unui decor sau unei scene, dar nu mereu e chiar necesar – și nu în ultimul rând – apariția lui Channing Tatum. Total neinspirată alegere, zic eu. :))
Nu în ultimul rând, Box Office-ul aparent nu-i face dreptate filmului (încă, din păcate), dar în ceea ce privește premiile, pe lângă nominalizările de la Globurile de Aur (și câștigul pentru Original Score), The Hateful Eight a fost nominalizat la Oscar pentru trei categorii binemeritate: Best Supporting Actress – Jennifer Jason Leigh, Best Cinematography și Best Original Score – Ennio Morricone. Mi-ar plăcea să văd că ia măcar Cinematografia, dar cine știe … Oscarurile sunt amare atunci când favoriții noștri nu câștigă nimic.
Așa ca de final, căci iar am scris mult (și nici măcar suficient), vreau să spun că cea mai reală impresie pe care un film ți-o poate lăsa e chiar atunci, în momentul în care îl vizionezi, și imediat după. Am stat să analizez și să citesc apoi diferite comentarii, deopotrivă critici și recenzii bune, dar degeaba, clipa trăirii filmului a fost atunci. Dacă m-aș mai uita o dată la el? Probabil că nu. La Pulp Fiction, de exemplu, m-am uitat de 3 ori .. la ăsta parcă nu prea. 🙂 Dar nu înseamnă că n-a fost bun și că nu mi-a plăcut. Cu părere de rău o să spun că Tarantino nu e pentru oricine … el ne-a obișnuit deja cu un stil aparte și pentru oricine îi vede un film prima oară, e normal să i se pară dus cu pluta. Eu îl numesc doar ”original”.