Un antrenor* bun e ca un lider

Despre ce mai fac eu în timpul liber după serviciu și de ce îmi plac antrenorii buni. 🙂 Niciodată nu am suportat ca cineva să strige la mine, să mă umilească, să mă facă să mă simt ca de doi bani. Dacă pe unii asta îi motivează, pe mine mai mult mă enervează și mă face să disprețuiesc persoana respectivă.

La nivel de sporturi, am ratat multe în viața mea din cauza diverselor probleme de sănătate, că am stat pe bancă multă vreme, sau n-am avut parte de oameni care să mă încurajeze. Experiențele mele cu profesorii de sport din școală au fost mai mult traumatizante, decât încurajatoare, din păcate. Măcar mă alesesem cu voleiul, cât a fost să fie.

Dar hai să vă povestesc un pic despre Zumba și Zouk, căci aici vreau să ajung. 🙂 De anul trecut de când m-am întors din Liban, am reluat cursurile de Zumba (un fel de fitness prin dans) și anul acesta mi-am făcut curaj și m-am înscris și la Zouk, ceva dans brazilian asemănător cu lambada/kizomba. Rata mea de prezență la cursuri de datorează, în foarte mare parte, antrenorilor mei. 🙂 Premiza de la care pornim în ambele povești este că eu, by default, sunt o introvertită, îmi ia timp să mă acomodez cu lume nouă, nu socializez din prima, am un ”resting bitch face” și așa mai departe. Când mă acomodez, sunt o drăguță, dar până atunci … mereu mă simt pășind ca pe un teren minat – deci nu are rost să dezbatem asta acum. Așadar, imaginați-vă: Anca înainte să intre într-o cameră, Anca în cameră și Anca după ce iese din cameră.

Zumba

Când am început eu Zumba acum nu știu câți ani, aveam dansurile cu Andreea, o liceeană care pe lângă școală, făcea Zumba cu pasiune și energie nebună alături de oricine voia să se simtă bine și să se umple de ritm latino. Datorită pozitivismului Andreei și voiei bune pe care o transmitea, deși îmi venea să plec pe ușă în secunda doi, m-am simțit încurajată să stau. Andreea mereu ne spunea că nu contează dacă în primele lecții greșim pașii sau nu facem exercițiile 100% corect, căci TOTUL se învață și ne vom obișnui și că, până la urmă, suntem acolo să ne simțim bine. Voi știți ce mișto e când nu te simți judecat? 🙂 Când oamenii chiar au dorința autentică de a avea răbdare.

Acum Andreea e în Erasmus în Spania, în anul 2 de Facultate, dar una din prietenele sale, Ade, a rămas să continue ea lecțiile, iar principiile sunt aceleași: nu contează că greșești, contează să te miști, și să continui să fii prezent, să fii acolo, să vii, să nu te lași. Mă duc la Zumba cu supermult drag și acum după atâta timp, da, învăț coregrafiile mult mai ușor și Ade ne mai și împinge pe unele dintre noi să ieșim în față să facem unele dansuri pentru fete. Vă zic că am și eu umil o melodie acolo pe care ies în față? 🙂 Dar dacă n-ar fi fost calmul și răbdarea acestor fete și lipsa asta de presiune și stres, nu m-aș mai fi întors niciodată la Zumba. Iar de-atunci am mai fost și la un Master Class și vreau să mai merg când pot. 😀

Zouk

Ok, oi fi fost eu obișnuită cu Zumba, dar Zouk? Un dans cu parteneri, un dans nou, mișcări noi, oameni noi … ce să vă spun, mi-am înghițit inima și dinadins voiam să mă scot din zona de confort. Îmi place să îmi îndepărtez zidurile construite în jurul meu și să devin mai elastică și flexibilă în ceea ce privește partea asta – nu doar într-un anumit moment al vieții mele, ci continuu să învăț ceva. Durează, dar merită. 🙂

La prima lecție de Zouk, văzând o mostră de dans de la Andreas și Monica (soț și soție, cei care ne predau cursul), mi-am zis că eu n-o să fiu în stare NICIODATĂ să fac ce fac ei. Apoi mintea mea mi-a reamintit că am mai spus asta de multe ori și știam că e o primă reacție inevitabilă, pe care trebuia să o ignor. Am făcut asta, dar din nou – dacă nu era răbdarea și calmul antrenorului, mi-aș fi luat jucăriile și aș fi plecat. Andreas se ajută foarte mult de umor când explică figurile, unde vine pasul x, y, dă exemple, repetă de 1000 de ori până se asigură că lumea pricepe. Dacă greșești, vine și într-un mod foarte asertiv și răbdător, îți arată cum să faci; are zâmbetul pe buze, nu e niciodată nervos, niciodată deranjat. Normal, când vezi că lumea vrea să te ajute și să te îndrume, vii cu o altă atitudine la curs. Și la fel e și Monica, drăguță, blândă, are aceeași răbdare.

Aici trebuie să recunosc că a fost și un alt factor care m-a determinat să stau și anume oamenii din jur – în special partenerii cu care dansez, care de fiecare dată, zici că sunt făcuți din bomboane, jur, profită de ocazie să mă încurajeze, să mă întrebe cum merge, îmi spun ce e bine și ce nu (majoritatea sunt deja experimentați și vin de plăcere, nu ca să învețe, ei nefiind, cum am zis, începători) – și asta vine de la oameni cu perechile lor acolo sau nu, de toate vârstele și înălțimile. Nu toooți sunt așa, dar majoritatea – iar asta e un lucru ce contribuie mult la o atmosferă degajată și personal, la a mă face să mă simt confortabil.

Ca și o concluzie, din punctul meu de vedere, coerciția, forța, sau violența nu sunt decât metode plauzibile, poate, doar pe termen scurt, însă pe termen lung … n-ai cum să construiești o mentalitate sănătoasă cu oameni care continuu îți spun că ești mizerabil, că ”doar atât poți?” și așa mai departe. Îmi plac antrenorii cărora le pasă, care se implică, oameni care înțeleg că procesul de învățare al fiecărui om este diferit, care nu văd o rușine în a da greș, ci care te ridică și te îndrumă. Făceam comparația cu liderii căci așa sunt și liderii (buni): merg alături de tine, se prezintă ca oameni normali ca și tine, și sunt dispuși să îți arate și ție ce știu ei, cu calm și răbdare, și mereu zâmbind. Așa că eu sunt recunoscătoare că am antrenori de la care am ce să învăț și de la care, cel mai important, îmi place să învăț. Și în ”leadership” și în sport, antrenamente sau orice altceva, răspunsul la întrebarea ”Îmi place să învăț de la persoana aceasta?” e cheia.

O ultimă idee, îmi suflu mucii și-am plecat: acest lucru e valabil și când noi înșine suntem antrenorii noștri – când dorim să facem ceva pe cont propriu e.g. să alergăm, mergem la sală, înot, tenis etc. și nu avem neapărat un antrenor. Sintagme de genul ”ești slab, nu poți face asta, you suck, you piece of shit” etc. nu ne ajută deloc, daaarrr deloc. Cred că merităm să ne tratăm cu compasiune și răbdare, pentru că în timp, cu consistență și disciplină, se văd rezultatele de la orice proces de învățare. De ce să fim duri cu noi, de ce trebuie să ne criticăm, dacă putem fi ca niște prieteni, sau proprii lideri ai vieții noastre? Ciudat, nu, cum nu ne plac șefii care strigă la noi, dar noi ne permitem să ne tratăm ca pe ultimii oameni? Nu, dragilor. Merităm mai bine de atât.

*sau antrenoare