Omul și natura sau … natura omului

Al treilea serial vi-l zic vineri, că doar în timpul săptămânii fiecare avem dependențele noastre la care nu renunțăm, nu? 🙂 Și nu e o glumă de 1 Aprilie asta! 😛 Dar haidați mai bine să vă spun două vorbe despre treaba asta cu natura. Eu sunt fată de oraș, toată viața mea (mai puțin anul petrecut în Beirut) am locuit în Timișoara, printre blocurile griiii, uo uo, așa, și din când în când mai mergeam la bunici la ”țară”, care de fapt era tot în oraș, doar că stăteau la casă și lângă era o pădure, și abia de la casa lor începea satul.

Din când în când, mergeam în diverse excursii cu școala și cam atât, dar în ultimii ani parcă am resimțit chemarea asta a pământului mult mai intens. (fără a încerca să fiu, defel, fiica nelegitimă a lui Ion) Cred că și când eram copil simțeam undeva în mine fericirea ce mi-o dădea umblatul prin pădure cu Nero, câinele lup al bunicilor mei, sau mersul la cules de porumb, sau pur și simplu plimbările pe câmp. Acele momente când mă rupeam de grădiniță sau colegii de școală și mă simțeam conectată la aer proaspăt. Doamne cum dormeam și cum mâncam în zilele acelea – fata palidă de la oraș era roșie în obraji și o apuca somnul devreme după alergat pe coclauri și o mâncare de la țară făcută bine. Nu-i așa că mâncarea aceea tradițională, neaoșă, cu ingrediente de grădină, parcă e ceva mană miracol? Asta îmi amintește, straniu, de Clara, prietena lui Heidi, fetița munților. Hm.

_DSC0811_2

Am ajuns să cred că oricâte beneficii ar oferi orașul, betonul și oțelul, nimic nu poate înlocui o escapadă în natură, oricare ar fi eamunte, mare, deal, câmpie, pădure. Niciodată nu am înțeles de ce ar trebui să aleg, apropo de asta, între munte și mare (știți întrebările acelea – ketchup sau maioneză?), când ambele sunt minunate. Să te desprinzi de gălăgie, agitație (iar mie chiar îmi place să duc o viață agitată momentan, dar iată), și cumva să te lași liber în brațele generoase ale naturii. Fără liniștea naturii, omul ar înnebuni. Pacea pe care ți-o poate dărui, necondiționat, natura, nu ți-o poate oferi nici un alt loc. 🙂 Nu credeți?

CAM00434_2
Barajul Gura Apelor (Apei)

Când eram în Liban, Marea Mediterană era la doi pași – pentru mine era o plăcere imensă ca în fiecare zi, furtunoasă ori senină, să o văd sclipind, vie, ca parte din viața mea. Poate v-am mai spus asta. Iar când am descoperit și munții românești, am fost și mai fericită. Parcă descopeream crâmpeie dintr-o ființă pe care o uitasem, dar care nu dispăruse – era încă acolo, îngropată. De puțini ani am descoperit și că îmi place să plantez copaci – să răscolesc pământul printre mâinile mele și să îi simt mirosul bogat, ca apoi să plantez micuțul copac în groapa săpată. Clar în ziua de azi … nu concep să nu fac ceva din când în când (mai des) ca să fug înspre liniște și înspre … casa primordială a omului: natura. 

CAM01562_2
Marea Mediterană exact cum o vedeam de pe faleza pe care ne plimbam atât de des 🙂

P.S. Răspunsul meu e: maioneză. 🙂

P.S. 2. Rectific acolo cu necondiționat – aș zice că singura condiție e să avem grijă de ea. Nu că nu ne-ar mai da ea cu același drag aceleași lucruri, dar nu ar mai putea. Aici cred că nu înțelegem dragostea naturii pentru oameni. 🙂 Și o luăm de bunăvoie. Vedem până când.

0 comentarii

  1. Cât de frumoasă era Marea acolo, în Liban! După numeroase întâlniri și regăsiri, știu că muntele mi-e mai drag, mai aproape de suflet. Însă, în doze mici și, măcar din când în când, marea are un efect atât de calmant asupra mea. Cumva, cred că e acea liniște specifică naturii, până la urmă, indiferent de forma pe care o ia (că e mare, munte sau câmpie), care ne face să tânjim după ea.

    Mi-a luat tare mult timp până să conștientizez cu adevărat că am nevoie de momentele astea petrecute în natură ca de aer 🙂 Ani de zile… 🙂

    În schimb nu am plantat copăcei, încă. E greu, cum e? Ce copăcei ai plantat? 😀

    1. Nici pe mine nu m-a atras marea când am văzut-o, dar după ce am fost la Mediterană, am realizat că nu văzusem marea care trebuie. 🙂 Nici eu nu am conștientizat pe de-a dreptul așa cum trebuie decât de ceva vreme… niciodată nu e prea târziu. Dar, cum ziceam, era acolo înăuntru mereu. Trebuia doar să sap mai mult.
      Și apropo de săpat, de câțiva ani particip la plantările de primăvară/toamnă în diverse zone pe lângă Timișoara, unde se plantează diverse – de exemplu acum am plantat stejari și corcoduși, ca până la urmă să iasă o pădure de stejari – corcodușii doar ajută pădurea să se dezvolte în primii ani. 🙂 Cred că au inițiative și prin zona Clujului, căci e campania ”Plantăm fapte bune în România” de la Mai Mult Verde. 🙂

      1. Daaaa, țin minte că și anul trecut s-a organizat parcă ceva, dar auzisem doar după eveniment, nu și înainte. Mă interesez 🙂 Oricum, ne-a citit prietenul meu discuția de aici și a zis că plantăm un cireș și încă alți doi copăcei (încă nu am decis ce) la o căsuță de pe lângă Cluj ^_^ Yaaaay 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.