De ceva ani, încerc să mă împrietenesc cu literatura română și uneori reușesc. N-am vrut să aștept sfârșitul de an pentru a enumera următoarele titluri, deși aș fi vrut sa scriu despre ele acum 2-3 luni. :)) Important este că aceste cărți, pe cât de diferite sunt ca stil și conținut, pe atât de fain stau mărturie talentului beletristic al doamnelor din literatura română contemporană. O consider o literatură de calitate, și nu maculatură, și desigur vi le recomand, dacă aveți ocazia, să le citiți, să le încercați. Avem scriitoare de soi și e păcat să nu le știm.
Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu este o carte de o sensibilitate nemaipomenită, un izvor de construcții de imagini și cuvinte frumos alăturate, dar care și evocă emoții puternice. E o poveste ca o matrioșca: o poveste într-o poveste într-o poveste într-o poveste, unite de un fir al timpului prezent ba aici, ba acolo. Am sorbit fiecare porțiune și am trăit tristețea personajelor dincolo de ficțiunea istorică.
Hanno (Johannes Schnell) a fost un scriitor, academician, folclorist de renume, care și-a găsit mai degrabă succesul pe alte meleaguri, nu în România. În acest periplu, se desfășoară viața lui paralelă între România, Germania și alte tari, la tinerețe și bătrânețe, dar și viața de dinainte, viața care l-a adus aici, strămoșii etnici germani și miturile care îi înconjoară. Când am văzut filmul ‘’Anul nou care n-a fost’’, cu scena doamnei care voia să moară în casa ei de pe strada Uranus, înainte să o demoleze comuniștii, am știut imediat despre ce e vorba: e aceeași stradă în care a locuit/locuiește în carte Hanno și alte personaje, e strada cu Castelul și cu cățelul și copiii.
Ioana scrie cu o blândețe de precizie, care atinge exact unde trebuie. Este și o poveste cumva încărcată cu regrete… regrete pentru ce ar fi putut fi, pentru greutatea deciziilor luate. Dar și una plină de iubire, în diferite forme. Mi-a mers la suflet și sper să vă placă și vouă.
Cu Paturi oculte, Doina Ruști m-a surprins, dar nu așa cum iarna, zăpada ia prin surprindere autoritățile române, ci fix opusul. Nu eram pregătită pentru o poveste suprarealistă, dar atât de comică (la început), ca mai apoi să se afunde în profunzimea miticului. Ca să nu pară că doar folosesc vorbe mari fără sens, să vă spun: în poveste, un meșter fanariot meșterește niște paturi magice. Paturi care, în funcție de simbolistica fiecăruia, te pot transporta în alte lumi. Paturi din lemn de roșcov.
O tânără din Bucureștiul modern descoperă întâmplător un astfel de pat și de aici curg multe aventuri și peripeții fantastice, tot pe diferite planuri temporale. A fost atât de refreshing să citesc orice altceva nu avea legatura cu comunismul, va spun serios! De acum, când merg pe stradă și observ roșcovi, nu mă pot gândi decât la aceasta poveste, poate poate aud si eu niste soapte din alte timpuri, secretele roscovilor.
Romanul Aurul pisicii al Ioanei Pârvulescu l-am simțit ca pe un fel de experiment, și nu zic că nu i-a reușit. E mai puțin despre pisici, și mai mult despre dragoste, dar și aici avem o secțiune suprarealistă, la care nu mă așteptam, dar care a dat o notă altfel acestei povești. Monica, medic veterinar, se îndrăgostește de un biolog. Lucrurile curg relativ lin în relația lor, până la acel… twist. De aici, lucrurile devin bizare, dar captivante: chiar vrei să știi cum se încheie ciudata situație.
Cred că într-o zi voi reciti cartea aceasta, pentru că am impresia că mi-au scăpat câteva detalii de finețe. De altfel, cred că e și genul de poveste care se așază pe măsură ce trece vremea. Apropo de timp, într-un interviu cu autoarea, Ioana zicea că și timpul aproape că devine un personaj aici… cam așa e. O perspectivă mai altfel asupra relațiilor umane în timp. Repet, mi s-a părut o abordare interesantă și diferită, de aceea e aici în listă.
Cât despre Femei la graniță de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, am devorat-o! Doamne, ce faine pot fi uneori relațiile dintre femei… iar dacă sunt și scriitoare, cu atât mai mult. Citindu-le, parcă m-am simțit ca “într-o cameră doar a noastră”, acolo și eu o mică parte din conversație, atât de vie mi s-a părut! Ca să fiu mai specifică și nu ocultă, Alexandra si Maria își trimit scrisori una alteia, pe diverse subiecte. Mi-a adus aminte de Memoriile a două tinere căsătorite, de Balzac (în 2011 cică era una din cărțile mele preferate :))))) ), doar că într-o formă modernă, proaspătă, actuală.
E o lectură foarte reconfortantă, cu umor pe alocuri (cele două îmi par tare comice!) dar și cu teme de gândit pe altele. E ca și când ați citi o carte cu prietenele.
