Uneori se întâmplă să consemnez ziua mea de naștere pe blog, deși nu e un ‘dat’. Când eram mai mică, îmi scriam scrisori mie peste 1 an și le deschideam anul următor, să văd: cum m-am schimbat? (spoiler alert: pe atunci foarte mult, de la an la an) Nu m-a ținut mult, dar 3-4 ani cred că am făcut asta. Pe blog, se pare că am scris recent pentru vârsta de 28 de ani și cea de 30, numai trăznăi, dar faine, dacă aveți chef să le citiți.
Și vârsta de 33 de ani e la fel de trăsnită, și m-am gândit să fac un popas în ea, înainte sa merg mai departe în viață. Când m-am gândit la acest articol, prima frază care mi-a venit în minte a fost cea din titlu: La 33 de ani, nu mă interesează realizările, ci trăirile. Voi vă dați seama ce dificil e să ții scara valorii unui om doar din punct de vedere al reușitelor, având în vedere că sunt miliarde și miliarde de ele, și fiecare poate însemna altceva? Mulțumesc, nu doresc.
Mă concentrez pe trăiri, iar trăirea cea mai importantă pe care o resimt azi, ieri, mâine este recunoștința. Oamenii din jurul meu mă cadorisesc cu prezența lor, cu vorbele lor bune, și chiar cu cadouri deosebite (îmi place să primesc cadouri și să știți că multe din lucrurile frumoase pe care le am sunt primite de la cei dragi, și apreciez asta), dar dincolo de obiecte, e asta: un sistem de suport la care țin foarte mult și fără de care aș fi pierdută. Când un om rămâne singur pe piedestal, atunci cade. Sunt sănătoasă, am tot ce vreau și mai mult, ce mai îmi trebuie? Nimic.
Realizările? Să se ducă pe fereastră! Trăirile, în schimb, ating cu limba gustul vieții și eu asta vreau. Asta și fac. Mă bucur de zile mici, de zile mari, de zile fericite și mai puțin fericite, deși e tare greu să te bucuri când te lovește o pală de anxietate, dar realizarea că ăsta e spectrul emoțiilor umane și e FIRESC sa treci prin ele e o ancora buna. Un alt gând ajutător: va mai conta în 1-2-3-5-10 ani? Nu. Atunci?
Bineînțeles, peste toate, îmi doresc să fiu un om bun. (Încerc activ) Însă un om bun știe totodată să pună limite, să spună NU, să nu accepte nimic din ce este inconfortabil (prea mult timp). Și acest gen de om e un om bun. Și să scroll-uiesc drecu mai puțin pe Social Media. :)) Practic, dincolo de toți cei din jur, să mă bucur de mine, de persoana mea, că totuși sunt fată faină și uneori efectiv trebuie să-ți cânți și singur elogiile, chiar dacă o fac și alții. Absolut și clar nu veți scăpa nici în ruptul capului de mine, deci…peste 33 de ani sper ca tot aici să mă găsesc / să mă găsiți. Oi fi eu lentă ca un melc la scris (uneori), dar până și melcul ajunge undeva.
S-avem o zi extra-faină, că 11.11 cu siguranță este una faină în sine! :)) Mulțumesc pentru toate gândurile și urările de bine, să vi se întoarcă înzecit! Pupici virtuali!
Jose Carlos Oliveira către Clarice Lispector:
„I’m an existentialist, Clarice. I live each moment as if it were my last. Result: I am a never-ending drama. I am constantly consulting my heart and acting accordingly.„
