Îmi plac filmele care te lasă cu o oarecare interpretare în suspans, fără să-ți dea totul pe tavă, dar se întâmplă uneori să nu apreciez un film când trebuie sa citesc mai multe despre el după vizionare ca să-l înțeleg (ex: The Zone of Interest). Stiu, sunt subiectivă și barometrul meu este inexact, însă, pentru că filmele sunt povești care creează emoții, iar emoțiile sunt subiective, ergo, nu putem avea un liniar rațional, visceral, rece, cu care să măsurăm la fel toate creațiile. (Ce bine!)
Trei kilometri până la capătul lumii de Emanuel Pârvu este undeva deasupra acestor impresii, pentru mine, deoarece având experiența filmului + experiența discuției după film la Cinema Timiș (discuție care a durat un pic mai mult decât filmul în sine) cu regizorul și actorul principal m-a impresionat profund, cum, recunosc, nu credeam că o va face chiar așa. Am discutat despre film cu soțul meu încă o oră pe drumul spre casă, așadar am conchis că e un film despre care trebuie să scriu și pe blog, chiar dacă văd des filme care-mi plac, totuși pentru acesta am rămas cu o slăbiciune datorită contextului pe care mi l-a creat (întreaga seară, de la film până când m-am pus în pat să dorm a fost memorabilă). E posibil să menționez spoilere, deci aveți grijă, citiți mai departe pe propria răspundere (recomand să citiți, indiferent).
Povestea noastră are în vizor câteva contraste principale: frumusețea răpitoare a Deltei Dunării – urâciunea din sufletul oamenilor, raiul unora – iadul altora, închiderea fizică – obtuzitatea mintală, autoritatea poliție – biserică, binele comun – binele individual și chiar diversele forme ale dragostei ricoșând una într-alta. Emanuel Pârvu spunea că filmul invită la dialog și prezintă vieți nuanțate, oameni imperfecți, pentru că nimic nu e alb sau negru, și mi-ar plăcea ca oamenii să-l perceapă în acest mod, căci așa l-am simțit și eu. Vom vedea și ce crede Academia despre asta, căci e propunerea țării noastre la Oscar pentru la anul.
Adi este un tânăr de 17 ani venit în vacanța de vară în Sfântu Gheorghe, cu un potențial iubit cu care merge la o petrecere pe plajă. Din păcate, este văzut de doi băieți din sat și bătut ca urmare a acestui fapt. De aici, pornește o anchetă, pornește o exorcizare, pornește o temere, pornesc curajul, demnitatea. Adi e un personaj principal care nu are multe replici, dar ne spune atât de multe din priviri. Mai mult, și când nu apare în cadru, el tot apare: e subiectul principal de discuție dintre toate celelalte personaje, fiecare cu propria ‘’părere’’ despre ‘’situație’’, de obicei culminând cu blamarea victimei. Însă nimeni nu pare dornic să-l asculte chiar pe Adi, un paradox posibil intenționat față de ideea de comunicare a filmului. De fapt, ce mi s-a părut că reise din întreaga poveste nu e neapărat reticența părinților sau neacceptarea pură din partea acestora, cât mai degraba teama de ‘’ce-o să zică lumea’’. Cu orientările sexuale te mai pui, dar cu gura lumii, a dracu’. Când de fapt ar trebui să fie taman invers, proporțional cu importanța lor.
Am apreciat lipsa violenței-de-dragul-violenței, nu prea sunt scene grafice și mai ales am apreciat intervenția non-violentă a tatălui lui Adi, ceea ce pare anticlimactic cumva, e ceva la care poate ‘’te-ai aștepta’’, cu toate acestea, filmul nu ne pune în față lucruri la care ne așteptăm, și asta îmi place. Emanuel ne spunea că avuse vreo 40 de scenarii la care se gândise înainte de varianta asta și înțeleg de ce – se putea merge în orice direcție. Totuși, direcția finală este, din punctul meu de vedere, cea mai potrivită pentru încheierea oarecum pozitivă a situației. Nu asistăm la un deznodământ tragic, din fericire, și cred că e esențial pentru mesajul filmului să fie așa.
Fiecare regizor are propria viziune asupra vieții, propria filosofie, și e aproape imposibil să spui că nimic din personalitatea regizorilor în general nu iese transpus în filmele pe care le realizează. Faptul că am asistat 2h la discuții cu Emanuel Pârvu, dar și cu Ciprian Chiujdea (Adi) după proiecție, m-a făcut să am o experiență completă și complexă a filmului. Am înțeles mult mai bine subtilități, cercuri complete, unghiul de final al bărcii care iese dintr-un canal mic înspre unul mai larg (o lume ‘’liberă, plină de posibilități mai multe’’), totul gândit până la ultimul detaliu de către Emanuel, dar și unde a fost cazul, de producătoarea Miruna Berescu. Am apreciat și intervențiile de umor de situație din diversele scene, precum și umorul de mimică al actorilor, desigur, interpretați unul și unul. Mă rog, asta nu are legătură cu regia în acest paragraf, dar undeva trebuia s-o zic.
Am rezonat mult cu Emanuel la ideea de iubire neîngrădită, de a ne uita dincolo de aparențe și bariere, de ce înseamnă să fii în minoritate, de orice fel. (dar și alte idei) E un film care m-a emoționat complet, pentru că nu vreau să-mi imaginez vreodată prin ce trec oamenii stigmatizați pe motive total fabricate din nimic, sau instigate de o autoritate nevăzută, dincolo de potențialul abuz fizic. Când trăiești într-o societate care învinovățește mereu victima, e greu să crezi că se poate altfel. Si totuși.
Aș vrea să cred că există o lume în care ne putem trata echitabil, cu mai puțină ură, și mai multă compasiune, dacă nu iubire, și o lume în care e safe ca atunci când cineva se uită la acest film, să poată spune ‘’Acest film spune și povestea mea.’’ (citat al unui spectator de la Cinema Timis, în spiritul reacțiilor de la TIFF). Până la dialogul dintre noi, e un drum de făcut… oare suntem dispuși să parcurgem distanța aceasta?
