Memoriile a două tinere căsătorite

Vreau să vă prezint astăzi, că n-am mai făcut-o de mult timp, una din cărțile mele preferate. 🙂 Nu doar că e scrisă de unul din autorii mei preferați, Honoré de Balzac, dar parcă gândirea și simțirea personajului principal sunt mulate după o bună parte din cea pe care voi, aici, o cunoașteți drept Miscellaneous.

Titlu: Memoriile a două tinere căsătorite ( Mémoires de deux jeunes mariées [FR], Letters of two brides [EN] )
Autor: Honoré de Balzac, scriitor francez

*alte cărți de Balzac despre care am scris: Femeia la 30 de ani.

Despre ce e vorba:
Louise de Chaulieu și Renée de Maucombe se găsesc în preajma despărțirii lor de la mânăstirea de carmelite din Blois. Louise este astfel readusă de familia sa la Paris, iar Renée se mută la Provence, unde îi era promisă de familie unui stăpân de ținut, anume lui Louis de L’Estorade. Cele două își scriu scrisori lungi, prin care se țin la curent cu stările lor sufletești îndeosebi.
Pe când Renée alege viața simplă, complăcându-se în poziția de femeie căsătorită împotriva voinței sale ( pașnic, desigur ), Louise este mult mai temperamentală și nesupusă. Obișnuindu-se cu viața de la Paris, se îndrăgostește de muzica italiană și de concerte, uneori baluri, cercetând bărbații din înalta societate și neplăcând nici unul. Nici unul până la Felipe Hénarez, duce de Soria, baron de Macumer, fost ministru în Spania, renegat de casa regală, obligat să se susțină financiar prin lecții de spaniolă.

La început, Louise îl găsește urât și, dându-și seama că trezește sentimente spaniolului, aproape că îl torturează prin comportamentul său înșelător, punându-l la încercare pe bietul bărbat care a îndrăznit să aspire la iubirea ei.
Redobândindu-și averea și titlul nobiliar, Felipe devine, din punct de vedere social, compatibil cu frumoasa Louise. Între cei doi se țese o idilă romantică, ținută în frâu de către Louise, care îl testează de fiecare dată când are ocazia, pentru a proba iubirea lui Felipe. Cât despre ea, își ține ascunse față de lume sentimentele, temându-se de exuberanță și de stricarea ”magiei”. Doar către Renée se destănuie în totalitate, declarându-și pasiunea pentru Felipe, dar și îndoiala care o macină cu privire la supunerea acestuia.

Renée, devenită subit înțeleaptă și atotștiutoare în ale căsniciei, nu privește cu ochi buni flacăra dintre buna sa prietenă și Felipe. Din punctul ei de vedere, dat fiind că nu a putut cunoaște cu adevărat dragostea, trebuie să o crească prin rațiune și devotament, pentru că o căsătorie nu mai înseamnă iubire, înseamnă familie. Astfel ea încearcă să-și dirijeze soțul să devină un om cu stare în ținut și apoi chiar în Paris, prin dobândirea diverselor ranguri sociale și, implicit, a situației financiare bune. Renée crede așadar că a găsit rețeta pentru o viață lungă și relativ fericită, împlinită, cu ajutorul … calculelor pe care o femeie trebuie să le facă, adică sacrificii spirituale.

Înapoi la Paris, Louise este cerută în căsătorie de către Felipe, exact așa cum își plănuiseră cei doi, sau mai bine zis cum plănuise, prin inteligență și viclenie amoroasă, Louise. Totul este așa cum și-a dorit, are încredere deplină în Felipe și se simte mai iubită ca niciodată, totodată iubind, la rândul ei. Nici ea nu e de acord cu stilul de viață al prietenei sale din provincie, considerând că aceasta trăiește o viață mononotonă și lipsită de pasiune.
Timpul trecând, Renée rămâne însărcinată, fiind sigură că maternitatea îi va împlini fericirea, pe când Louise trăiește ca în Rai cu al său Felipe devotat. Care este deznodământul vi l-aș spune, dar risc să stric tot. 🙂 Vă spun doar că nu vă puteți imagina.

Opinie personală:
Continuând ideea din debutul articolului, am spus că Louise este personajul principal al romanului pentru că eu așa am simțit. Renée avea, desigur, și ea, o viață interesantă, de căsnicie ”așa cum trebuie”, însă ce am găsit eu atrăgător a fost sufletul Louisei și chiar mintea ei. Nu pot să comentez cartea fără să mă refer la persoana mea … V-am mai spus deja și dacă nu știți, aflați acum, că nu am iubit niciodată. Ce-am simțit trecător, câteodată, n-a fost iubire. Iubirea, în capul meu și în inima mea, există altcumva. Există, poate, așa cum o percepuse și Louise, legată de intelect și frumusețe spirituală, conexiune și mutualitate maximă, în comuniune cu natura și cu trupescul.
În ciuda avertismentelor, Louise nu s-a dat bătută. Nu a ascultat de nimeni și a urmat glasul inimii sale. Și a reușit să cunoască iubirea și să fie fericită.
Bineînțeles, cartea ridică numeroase probleme, majoritatea referitoare la căsătorie, dar eu am extras ce m-a preocupat pe mine mai mult … Cum să iubești și să fii iubit cât mai mult. 🙂 Renée credea că are o rețetă logică, Louise se dăruia cu toată ardoarea sufletului său, trăind în iubire.

Mai multe nu am să zic. Îmi place, însă, această carte și o recomand, pentru cei care au răbdare să se delecteze cu limbajul balzacian. Cred că sunt prea idealistă, pentru că am crescut cu idei din cărți – ce trist, nu-i așa ? – pe care nu le-am aplicat niciodată în realitate, realitate personală care nu coincide cu cea de acum 2 secole. De asta uneori simt că nu aparțin locului și timpului actual. Numai și pentru poveștile de iubire mi-ar plăcea să mă duc să trăiesc în anii 1800. Cine știe, poate în altă viață.

Citate:
”Bunul gust constă atât în a ști despre ce lucruri nu trebuie să vorbești, cât și în a ști despre ce se poate vorbi.”

”Să îndrăznească cel pe care voi binevoi să-l iubesc să facă altceva decât să mă iubească! Eu sunt pentru îndelungatele încercări de pe timpul vechii lumi cavalerești.”

”Dragostea este un fenomen atât de rar, încât îți poți trece întreaga viață, fără să întâlnești ființa căreia natura i-a hărăzit să te facă fericită. Acest gând te face să te cutremuri, căci, dacă întâlnești această ființă târziu, ce-i de făcut ?”

”Dragostea este, cred, un poem cu totul personal. Nu există nimic care să nu fie totodată și adevărat și fals în ceea ce ne scriu autorii despre ea.”

”Bărbatul care îmi va place, scumpa mea, va trebui să fie aspru și orgolios cu bărbații, însă blând cu femeile. Privirea sa de vultur va ști să reprime într-o clipă tot ceea ce poate semăna cu ridicolul. Va avea un zâmbet de milă pentru toți cei care ar vrea să ia în glumă lucrurile sacre, care constituie poezia inimii și fără de care viața n-ar mai fi decât o tristă realitate. (…) Spiritul lui, nou, original, va fi fără afectare, fără paradă; nu poate rosti nimic de prisos ori deplasat; de asemeni, îi va fi imposibil să-i plictisească pe ceilalți ori să se plictisească singur, căci va avea o inimă bogată. Toate gândurile lui trebuie să fie de natură nobilă, elevată, cavalerească, fără nici un egoism. (…) Defectele sale vor proveni din însăși amploarea ideilor sale, care vor fi superioare timpului său. În toate, trebuie să-l găsesc înainte epocii sale. Plin de atenții delicate datorate ființelor slabe, va fi bun cu toate femeile, însă cu greu îndrăgostit de vreuna: va privi această chestiune ca mult prea serioasă, pentru a face din ea un joc. ( … ) Însă, dacă își găsește idealul de femeie, cel întrezărit în acele visări pe care le trăiești cu ochii deschiși; dacă întâlnește o ființă care să-l înțeleagă, care să-i umple sufletul și să arunce o rază de fericire asupra întregii sale vieți, care să strălucească pentru el asemeni unei stele printre norii acestei lumi atât de întunecate, atât de reci, atât de înghețate; care să dea un farmec cu totul nou existenței sale și să facă să vibreze în el corzile mute până atunci, cred că-i inutil să spun că va ști să-și recunoască și să-și aprecieze fericirea. Astfel, el o va face întru totul fericită. Niciodată, nici printr-un cuvânt, nici printr-o privire, nu va ofensa această inimă iubitoare, care se va dărui mâinilor sale, cu dragostea oarbă a unui copil care doarme în brațele mamei; căci, dacă ea s-ar trezi din acest vis dulce, ar avea sufletul și inima sfâșiate pe veci: îi va fi imposibil să se îmbarce pe acest ocean, fără a-și angaja, astfel, întregul său viitor.(…)”

”Căsătoria își propune viața, în timp ce dragostea nu-și propune decât plăcerea.”

”Să acționezi din dragoste și din sentiment, nu-i legea secretă a femeilor ?”

”Există nu știu ce fel de atracție în mine pentru lucrurile necunoscute sau, dacă vrei tu, interzise, care mă neliniștește și care îmi anunță o luptă în mine însămi, între legile lumii și cele ale naturii.”

”Există două feluri de iubire: cea care poruncește și cea care ascultă; sunt diferite și dau naștere la două pasiuni și una nu se aseamănă cu cealaltă; pentru a-și fi trăit viața, poate că o femeie trebuie să o cunoască și pe una, și pe cealaltă. Se pot oare contopi aceste două pasiuni ?”

”Dragostea pură și violentă, cum este când este absolută, să fie ea oare tot atât de nefecundă ca aversiunea, la fel cum căldura extremă a nisipurilor deșerturilor și frigul extrem de la pol împiedică deopotrivă orice existență ?”