Începe cam târziu săptămâna femeii aici pe blog, dar am promis că vreau să dedic câteva articole mai altfel despre femei, și veți vedea cum, pe parcurs. Pentru azi, vă povestesc câte ceva despre O cameră doar a ei, eseul feminist al Virginiei Woolf, dar redau și gândurile inspirate din cele 100 și un pic de pagini. Cartea e publicată la una din editurile pe care îmi place să le susțin (cum pot), Black Button Books, dar o găsiți și în librării.
De la început vreau să menționez că O cameră doar a ei mi s-a părut pe alocuri dificilă – oricât îmi place de Virginia Woolf (se adresează publicului prin acest eseu scris ca și cum ar vorbi cu tine la colț despre pâine, sau la o cafea despre drepturile femeilor) – cu referințele la câțiva autori britanici pe care nu i-am citit. Esența, însă, se desprinde din această lectură care survolează și plonjează direct în tema femeii intelectuale, scriitoare. Virginia încearcă să caute context, istorie, perspective despre ”femei și ficțiune”, deși trece și prin alte teme aferente, una curgând din cealaltă.
Descoperă, astfel, că și în literatură, ca în multe alte domenii, femeia nu are un spațiu al ei pentru a crea, pentru a scrie (această cameră). Deseori e luată în derâdere de bărbați, cu pretextul că femeile nu au capacitatea intelectuală de a face asta, sau munca lor este furată de sexul opus. Trece în revistă provocarea de a scrie a autoarelor Jane Austen și a surorilor Bronte, și contextul care le-a făcut să scrie, și chiar să fie deschizătoare de drumuri în acest sens. Ironizează cu stil bărbații și dorința lor de putere accentuată de dorința lor de a diminua valoarea intelectuală a femeilor.
”Z, bărbatul cel mai îngăduitor și cel mai modest, a exclamat, luând o carte a Rebeccăi West și citind un pasaj din ea: ”Ce feministă înrăită! Spune că bărbații sunt snobi!”. Pentru mine, exclamația atât de surprinzătoare – de ce era domnișoara West o feministă înrăită doar pentru că făcea o afirmație posibil adevărată, chiar dacă nu prea măgulitoare, despre sexul opus? – nu era doar strigătul orgoliului rănit, era un protest împotriva violării puterii de a crede în el însuși. Secole de-a rândul femeile au avut rolul de oglinzi cu puterea magică de a reflecta silueta masculină de două ori mai mare decât este în realitate. Fără acea putere, pământul probabil că încă ar fi o mlaștină și o junglă. (…) De aceea Napoleon și Mussolini insistă atât de emfatic pe inferioritatea femeilor, pentru că dacă nu ar fi inferioare, ei nu s-ar mai putea extinde. Acest lucru explică parțial cât de necesare le sunt adesea femeile bărbaților. Și explică cât îi neliniștește critica ei, cât de imposibil îi este ei să le spună că această carte este proastă, că această pictură este slabă sau orice altceva, fără să provoace mult mai multă durere și mult mai multă furie decât dacă aceeași critică ar veni de la un bărbat.”
Cartea trebuie parcursă cu multă atenție, nu se poate fușeri, subiectul e important, dă temă de combustibil pentru minte. Poate unele lucruri v-ar revolta, altele vi s-ar părea normale. Feminismul istoric e piatra de temelie a ceea ce suntem noi azi. Azi avem scriitoare apreciate, premiate, competiția pentru ”sexul în scris” nu mai e relevantă: ambele sexe scriu, și scriu bine, și scriu diferit, pentru că experiențele sunt diferite, condiționările culturale, și așa mai departe. Mi-am propus să citesc cărți scrise de femei din alte culturi tocmai și din aceste motive – să aflu, să descopăr nu doar scriitoarele consacrate din generația urmașă Virginiei Woolf, ci și cele care abia în ultimii ani au avut acest ”breakthrough” în beletristică sau scris în general.
Dar, ca firele de iarbă proaspete, mi s-au ivit și alte idei pe pajiștea minții. Mă gândeam, din toate acestea, la noi, la tine, la mine, la femeile din țara noastră sau din Vest, moderne, occidentale. Poate suntem obișnuite să vedem părțile rele, dar îndrăznesc (pentru că pot!) să spun că femeia din clasa de mijloc o duce destul de bine, în România – la nivel de acces și oportunități, ea împreună cu femeia din clasa mai ”de sus”. Aspectele de îmbunătățit sunt cele legate de abuz și percepția ”femeia care trebuie să nască și să fie mamă și soție” din aceste familii, sau a abuzului, violului luat în derâdere de autorități. Dar femeia din clasa de mijloc are totuși educație, gândire liberă, proprie – aspecte pentru care feministele de genul Virginia Woolf și precursoarele ei au luptat ani de zile, sau femei ca Nesupusele, sau femeile temerare din știință.
Îmi vine în minte, totuși, femeia săracă, la care, pe lângă cele de mai sus, i se adaugă în cârcă această lipsă a educației și a oportunităților, acolo unde sărăcia e cruntă. Nu vreau nici să intru într-un teritoriu pe care poate nu l-am explorat suficient, dar acestea să știți că sunt totuși realități în care trăim: minore care nasc, minore violate, femei violate, femei sărace care rămân ”grele” și nu știu ce să facă, nu primesc ajutor. Eu, care scriu liberă aceste rânduri de la birou, și femeia care nu are încă acest privilegiu. Din acest motiv spun că suntem bine. Uneori, problemele feminismului nu se duc la rădăcini, și se poartă, aiurea, la suprafață.
De exemplu, n-ar trebui să ne ofensăm că se mai întâmplă să nu ne deschidă un bărbat ușa sau că nu se oferă să plătească cina. Cum, de altfel, nici bărbații nu ar trebui să se bată cu pumnii în piept că ”Vreți egalitate, deci plătim amândoi ieșirea în oraș!”. A nu se confunda manierele, dragul față de o persoană, sau simpla educație cu 7 ani de acasă, cu problemele reale legate de egalitatea între sexe. Astăzi avem o cameră doar a noastră, unde putem crea, unde putem fi noi înșine, departe, dacă vreți, sute de ani departe, de monopolul bărbaților.
Citind O cameră doar a ei, am filtrat toate aceste idei, simțind totodată o enormă recunoștință pentru femeile care au avut curaj să lupte ca să-mi fie mie, nouă, bine azi. Și mă gândesc cum le pot duce moștenirea mai departe. 🙂 V-o recomand cu mult drag.
Alte citate:
”Și, (iertați-mi gândul), m-am gândit și la admirabilele țigări și băuturi și fotolii adânci și la covoarele plăcute la atingere, la civilizația, la genialitatea, la demnitatea care se nasc din lux și intimitate și spațiu. Cu siguranță, mamele noastre nu ne-au oferit nimic comparabil cu toate acestea: mamele noastre, cărora le-a fost greu să strângă 30.000 de lire, mamele noastre care le nășteau câte treisprezece copii pastorilor de la St. Andrews.”
”De ce spune Samuel Butler ”Bărbații înțelepți nu spun niciodată ce cred despre femei”? Aparent, bărbații înțelepți nu spun nici altceva. Dar, am continuat, rezemându-mă de spătarul scaunului și privind cupola uriașă în care eram singurul gând, acum cumva hărțuit, este mare păcat că bărbații înțelepți nu cred niciodată același lucru despre femei. Iată ce spune Pope ”Majoritatea femeilor sunt complet lipsite de caracter.”
”Și totuși era furios. Și tocmai asta îl înfuria. Când am citit ce scrisese despre femei nu m-am gândit la ce spunea, ci la el. Când un argumentator argumentează imparțial se gândește doar la argument, iar cititorul, la rândul său, nu poate să nu se gândească la argument. Dacă ar fi scris imparțial despre femei, dacă ar fi adus dovezi irefutabile pentru a-și susține argumentul și n-ar fi arătat nicio urmă de dorință pentru ca rezultatul să fie doar unul, nici eu n-aș mai fi fost furioasă. (…) Însă, în timp ce răsfoiam ziarul de seară, m-am gândit că era absurd ca un bărbat cu atâta putere să fie furios. M-am întrebat dacă nu cumva furia este într-un fel năluca familiară și inerentă a puterii. (…) Poate că atunci când insista puțin prea emfatic asupra inferiorității femeilor, profesorul nu se concentra pe inferioritatea lor, ci pe superioritatea lui.”
