N-am crize existențiale, dar iată că m-am surprins gândindu-mă la întrebarea ”Cine sunt eu?” când m-a întrebat o amică dacă mai am planurile x și y pentru viitor, despre care îi povesteam eu cândva. Am pufnit un pic, într-o jumătate de râs, că taman haios chiar nu era. Mă uit deseori în urmă (și blogul meu este o dovadă atât de bună pentru a revela toate aceste schimbări chiar de la un an la altul) și mă minunez cum de am putut EU fi într-un anumit fel sau gândi ceva anume. Explic.
Acea EU de atunci doi ani, să zicem, nu se regăsește decât parțial în EU de acum, de exemplu. Cu cât merg mai mult în trecut, cu atât mă îndepărtez de persoana de acum – deseori chiar uit. Uit cum eram. Bine că nu-s Rachel din Friends și în liceu sau gimnaziu nu am făcut să sufere oamenii mult sau nu am fost bully (sper), pentru că nu mai știu. O fi teribil faptul acesta? Mă ajută în prezent să nu mai îmi aduc aminte, să ”pierd” aspecte din cum eram? Nu știu. Momentan acestea sunt ori într-un hău în depozitul minții ori pur și simplu inactive, vulcani stinși.
Sigur, aș putea urmări firul roșu al ”Cine sunt eu, totuși?” gândindu-mă la elementele comune care îmi leagă cei 27 de ani de viață ca o pânză argintie de păianjen. Chiar și așa, există ”întreruperi” și alternări de drumuri, gusturi, stiluri, credințe, filosofii. Dacă ar fi să mă gândesc la copilărie ca un pilon așa zis reprezentativ, din ”ghem”, în căutarea aței sângerii, multe de acolo nu mă reprezintă.
Am fost un copil timid, liniștit, tăcut, supus, emotiv pe alocuri, mediocră la învățătură – dar îmi plăcea tare mult să citesc. Cititul e unul din singurele lucruri de care mă pot agăța de atunci – nu s-a schimbat deloc de-a lungul anilor. Aidoma și scrisul. Acestea sunt, totuși, activități – nu trăsături. Cred că o trăsătură ce am păstrat-o e latura ”justițiară”, a corectitudinii, a ”dacă văd ceva ce nu e bine, mă revolt”. Supusă nu mai sunt. Disciplinată (pe alocuri) da. Însă tag-ul a ajuns ianca.rebel dintr-un motiv. 🙂
Lucrurile care nu mă mai definesc sigur stau la fundația a cine sunt azi și cine voi fi mâine – ca plăcile tectonice. De altele m-am debarasat, ca șarpele când năpârlește, sau poate chiar am revenit la ele, dar neștiind.
Măcinând în moara gândirii aceste idei, am ajuns să mă întreb ce-o mai însemna și sintagma ”finding yourself” – a te găsi pe tine. Unde să te găsești? Dacă te apuci de cotrobăit în trecut, nu te mai recunoști decât într-o doară. În viitor n-ai cum să te cauți, pentru că în viitor te creezi.
Bănuiesc că, de fapt, nu e vorba despre ”finding yourself” – ci despre living your best present self, despre acknowledging your present self, despre being happy with your present self. ”Finding yourself” poate duce la o anxietate de genul ”Vai, dar dacă nu mă găsesc niciodată?”. Dar ce anume să găsești, măi copile? Doar nu ne-om pune să vânăm fantome acum, așa-i? 🙂 De ce e implicată ideea unui sine departe de noi, care nu are nici o legătură cu noi de azi? Din ce exterior să vină acest ”sine adevărat” dacă te pui să-l iscodești pe alte coclauri? (zici că-s bunică-mea acuma)
Întreb și eu, nu dau cu parul. Numai zic că poate e răsuflată faza, sau prea dramatică, departe de realitatea omului care citește aceste rânduri, și a celei care le scrie, desigur. 🙂 ”Yourself” e acum, tu, cel care parcurgi paragrafele acestea spirituale, mestecate și de alții înaintea mea. Aici e ”myself”, scriindu-le acum. Nu vreau să caut nimic. Sunt aici.
Cred că acest ”finding yourself” se referă mai mult la presiunea exercitată de cei din jur. Spre exemplu, un tânăr cu suflet de artist presat de familie să devină om de știință. Tânărul respectiv, fără un grad de rebeliune, s-ar putea să asculte sfatul părintesc și să ajungă la un moment în viața lui să fie nemulțumit de sine și să plece în căutarea fericirii. Uneori mi se pare că în loc să ne bucurăm de prezent, căutăm un viitor în care vrem să fim mai buni, să ne ridicăm la standarde cumva și uităm să trăim. De aici nefericire, frustrări și dorința de a te regăsi. M-am gândit și eu la asta multă vreme și nu am ajuns la o concluzie. Cu toate acestea, textul tău m-a mișcat. Ai pus punctul pe ”i” cum ar veni 😀 Cât despre persoana de acum 2, 6, 15 ani – e normal să fii altfel acum vs. atunci. Înseamnă că ai evoluat și cred că știi deja acest lucru, dar nu văd nimic în neregulă să ai alte păreri, să iei alte decizii. Păi eu când citesc ce texte scriam pe blog în 2012-2013 – Doamne ferește! Zici că stăteam cu lama lângă tastatură :)))
Multumesc pentru cuvintele frumoase, Teo, ma bucur mult! Si da, cred ca are oarecare legatura si cu aceasta presiune de care zici – ar fi un fel de „neimplinire a potentialului” dupa care individul tanjeste.
Nici mie nu mi se pare in neregula, e doar bizar. :))))) Eu nu stateam cu lama, dar oh boy.. :))
O re-trezire la realitate. Prezentul este cel care contează pentru că în timpul prezent poți face ceea ce-ți dorești și poți schimba ceva, puțin câte puțin.
Ești un „tu” minunat, cu suflet mare și cu potențial enorm pentru a face schimbări în bine. Să nu uiți asta vreodată!
Mă bucur că te citesc de aproape 3 ani, de când te-am descoperit. Și mai mult, mă bucur să văd ce frumos ai crescut în tot acest timp!
Iti multumesc tare mult, Otilia, ma emotionezi de fiecare data! Te imbratisez >:D<
Din experiența mea asiatică absolut empirică și un pic răutăcioasă, am descoperit că „finding yourself” e atunci când gagicile citesc Eat, Pray, Love (ori orice din aceeași categorie) și pleacă în Bali la yoga ori la pupat copaci prin alte locuri „spirituale” unde de fapt ajung să „lose themselves” pentru că pierd orice contact cu realitatea și cred că scopul cuiva în viață e să nu facă nimic util. Tot empiric, pare a fi și o chestiune caracteristică fetelor albe occidentale, în 6 ani de Asia n-am întâlnit decât tinere albe din țări occidentale plecate la regăsit :)))
Am fost răutăcioasă și nici măcar serioasă. Cred că oricine am fi în punctul x ori în punctul y, important e să fim în contact cu noi, să ne vedem, să știm cine suntem. Și mai important – să încercăm să fim o versiune mai bună decât am fost ieri.
Cristina, eu apreciez rautatea ta ca o doza realista, pana la urma, si dintr-o experienta pe care nu am cum sa o cunosc – asta cu Bali, yoga, eat pray love etc. Filmul ala sau ma rog, cartea, si-a pierdut esenta prin comercializarea asta. Evident, nu despre asta-i vorba. Singura mea confuzie e cum stii cine esti cand acum 1 an ziceai ceva si acum zici altceva, si peste 2 ani poate totul va fi diferit. WHO IS THIS PERSON?! :)) 😛
Mie nu mi se pare asa absurd conceptul de „finding yourself”. Cunosc o gramada de oameni care habar nu au ce vor de la viata lor. Am avut momente in care habar nu aveam ce vreau de la viata mea. Pentru mine, „finding yourself” inseamna sa descoperi cine esti tu cu adevarat. E un drum in care trebuie sa renunti la ceea ce nu te defineste, sa lasi in urma presiunea sociala si sa fii tu. „Finding yourself” e un proces continuu. Cum ai zis si tu, clar nu mai suntem cei de ieri, iar maine e departe, dar din tot ceea ce se intampla trebuie sa invatam sa fim mai buni.
Zic si eu :P.
Andra, nici macar eu nu stiu ce vreau de la viata. Cum sa stiu, cand se schimba mereu? :)))) Poate odata ce inaintezi in varsta incepe sa se stabilizeze, habar nu am. Ma intreb doar. :)) Sa fim mai buni, da, bine-ar fi daca ar fi asa.