Am foarte multe gânduri zilele acestea sau uneori nici unul, ca bancurile de pești ocazional speriate de câte un prădător mai mare. Și acest articol e structurat chiar așa: prădătorul în căutarea hranei – concluzia. Să vedem dacă o voi găsi. Azi mă preocupă mult procesul gândirii oamenilor, pe care îl văd adesea incomplet.
În primul rând, îmi este foarte clar, mai mult ca niciodată, că omul nu este mulțumit nicicum. Dacă o să primesc vreodată critici urâcioase pentru blog, poezii sau mai știu eu ce, o să pot merge înainte liniștită știind că nici pe timp de pandemie, oamenii nu au fost mulțumiți de:
- Situația nouă în care se aflau;
- Măsurile impuse de autorități.
Așa că de ce ar fi mulțumiți de ce scriu eu? Pornim deci de la premiza (și realitatea) că ei nu sunt împăcați și mereu caută nod în papură, crâcnesc, comentează, nu sunt capabili să asculte, să înțeleagă, să treacă prin filtrul gândirii personale.
Plâng oamenii după viața rebelă și fără restricții pe care au dus-o până acum, însă pe care o criticau la al doilea pas de fiecare dată când îi întreba cineva ”Cum merge treaba?”. Toată ziua se plângeau oamenii, cădeau valuri de lacrimi de crocodil pe străzi, din birouri, prin blocuri și case și parcuri din cauza oamenilor nemulțumiți cu viața lor.
Problema e că nu poți să trăiești mereu în nemulțumire. Undeva, trebuie să se fisureze cercul vicios din nimic nu a fost bine ieri, nimic nu e bine azi, probabil că nimic nu va fi bine nici mâine. Stau și chibzuiesc dacă se vor schimba lucrurile într-un fel sau altul după ce trece pandemia. Previziuni există, de tot felul, mame și tați omizi încercând să descifreze marea întrebare ”Cum o să fie după?”. Comportamentul oamenilor, însă, e cel mai bun barometru.
Promisiunile de ”apreciere” a ceea ce a fost ca existând doar când o să treacă criza nu vor schimba nimic. Un fel de ”Oh, o să fiu mai mulțumit și mai recunoscător cu viața mea de acum înainte, după toată nebunia asta, numai să fie totul ca înainte!” O să dureze 5 zile și apoi lucrurile vor continua așa ca și până acum. De ce? Schimbarea nu vine ”după”, schimbarea vine acum!
Oare de ce nu avem timp sau nu ne facem timp pentru ce e important pentru noi, pentru a face lucrurile ca la carte, în siguranță, sau în mod profesional, corect, așa cum trebuie? De ce nu știm să apreciem ce AVEM, de ce jinduim mereu la ce au alții, nu suntem mulțumiți și ne plângem continuu, letargici? De ce nu trăim cu pasiune?!
Altă întrebare: Ce schimbăm fundamental, acum, la noi, pentru a face loc acelei mulțumiri de sine, acelei satisfacții cu propria viață? Luați-o ca temă de gândit. Nu așteptați vreun ”sfârșit” de nimic. Pentru orice om nemulțumit care tânjește după viața de dinainte de coronavirus, dar care oricum i se rupea de viața aia, am tema asta de casă. Chiar e, literalmente, temă de (a)casă.
Așa o să arate un proces complet: Omul se gândește că nu e mulțumit. Omul se plânge des. Omul își vrea viața anterioară înapoi, se gândește cum o să-i fie lui viața când o să se termine totul, cum o să-și aprecieze mai mult jobul, familia, casa, mașina etc. Și din trecut în viitor este un gol: prezentul. Prezentul trebuie umplut de acțiune. Desigur, luați acest ”trebuie” ca o ”recomandare”… până la urmă, un om dacă vrea să fie musai nemulțumit, va fi.
Dar dacă totuși vrea să nu mai fie, mecanismul gândirii trebuie să înfăptuiască o îmbunătățire și la situația actuală și să ducă procesul până la capăt. Ca atunci când va ieși din criză, viața nouă să nu fie acolo să-i deschidă ușa, deoarece omul va fi deja mergând la braț cu viața nouă, mai bună.
Și poate așa o să-mi schimb și eu gândul că ”Omul nu este mulțumit nicicum”. Până atunci… sunt nepoată de Toma (necredinciosul). Îmi doresc să văd mai multă recunoștință izvorând din inimile oamenilor și sper ca această perioadă să ne amintească de lucrurile cu adevărat importante. Multă sănătate vă doresc și să stați în casă cât de mult posibil, nu e momentul acum să fim rebeli. 🙂
Anca, e asa de frumos articolul tau. Felicitari! Și eu sper sa se schimbe oamenii dupa toata nebunia asta, dar sunt verisoara cu tine si nepoata de Toma, deci foarte sceptica. Deși… dacă măcar o parte din oameni încep să se schimbe și ei influențează la rândul lor alți oameni, poate încet-încet se rupe cercul.
Fingers crossed și pupici de acasă!
Mulțumesc frumos, Andra – mă bucur dacă ți-a plăcut 🙂 Vreau și eu să cred/sper că dacă măcar unii dintre noi ne vom revizui un pic viața… poate we will ”pay it forward”. 🙂 Pupici înapoi:*
Total de acord! Nu apuc sa citesc blogul tău întotdeauna, dar rezonez 100% cu gândurile tale. Trebuie să fim mai mulțumitori și să apreciem ce avem 🙂
Cred că prin natura umană, toți ne adaptăm la orice situație ne-am afla și orice semn de schimbare e intimidant. Ca în filmul Shawshank Redemption, cu scena în care un prizonier reacționează cu frică și disperare la vestea că va fi eliberat din pușcărie.
De multe ori trăiesc un moment care este fericit și conștientizez că peste un an-doi îl voi aprecia mai mult și voi tânji după ce trăiesc în acea clipă. Poate avem nevoie așa cum spui și tu să ne automotivăm să nu pierdem din pasiune.
Ai mare dreptate că promisiunile de schimbare nu înseamnă nimic. Numai prezentul există și ceea ce are loc cu adevărat și cum ne purtăm cu adevărat!
George, iti multumesc mult pentru comentariul tau profund:) Cum facem, totusi, sa fim mai multumitori cu ce avem? Nu e nimic rau in a tanji spre mai bine/mai mult/mai altfel, dar cumva simt ca sunt doua subiecte divergente, si „ce avem” nu e egal „macar e bine si asa”. 😀
Deși suna a clișeu penibil, schimbarea e în tine. Faza nasoala e ca nu mulți vor sa caute înăuntrul fiintei lor. Cine a știut să-și aprecieze viata înainte de pandemie, o face și acum, și o va face și după. Cine nu, nu. Nu prea cred în schimbările la 180 grade și nici în promisiuni mărețe cu „o sa fac, și o sa dreg”. Știm cu toții cum sfârșesc astea.
Tind sa cred ca evenimente majore de viata pot pune unele lucruri in perspectiva – mie mi s-a intamplat. 🙂 Si poate pandemia asta e un asa eveniment major pentru unii…o sa reiau subiectul „schimbarii” intr-o alta modalitate, curand. 😀 De asta spun ca daca e cineva care poate inainte nu aprecia, dar crede ca „dupa/o sa”, trebuie inca de pe acum „sa”. Nimic nu e „dupa”.