Ziua a doua în Roma a adus cu ea prima experiență ”evăr” a unui tur cu ghid, și cu căști. Mi se pare amuzant cum mereu ironizam turiștii aceia tipici cu ghizii lor, care arată așa ciudat ascultând în căști ce li se spune sau chiar traduce. Ei bine, iată că a fost rândul meu să fiu unul din ei (mă vedeți în poza de mai sus cu mâna pe micul instrument), și ce bine a fost! 🙂 Decisă fiind să văd Vaticanul, o țară în altă țară (enclavă), cea mai mică din lume, mi s-a părut că o idee bună ar fi să mi-l arate cineva, așa că am rezervat turul acesta de pe Viator.com, și nu am stat la nici o coadă la Vatican. 🙂
Giuseppe a fost ghidul nostru, un tip foaaaarte fain și simpatic, care ne conducea ca pe niște copii mici: când treceam strada, auzeam în căști ”Now we cross the street!”, și mie îmi venea să râd cât de simpatic era. Am început turul la 8 dimineața, așa că nu am prins foarte mulți turiști pe unde ne-am plimbat – muzeele Vaticanului, zicea Giuseppe, au vreo 7 km lungime, și noi nu aveam timp în ziua respectivă să vedem tot, dar am vizitat o parte din ele, anume muzeul arheologic, galeria tapițeriilor, holul cu hărțile Italiei din anii 1500, și camerele Rafael.
În muzeul arheologic am discutat, de exemplu, despre urcioarele funerare (cu cât erau mai mari, cu atât însemna că familia era mai bogată), și despre cum statuile / sculpturile de fapt ar fi trebuit să aibă ochi de sticlă, și să fie colorate. De ce? Pentru că scopul lor era să personifice oamenii, de cele mai multe ori, și atunci, ca să pară cât mai reale, aveau ochi de sticlă – fiind însă fragili, nu au rezistat. Totuși, există 2 sculpturi pe care ni le-a arătat Giuseppe care aveau încă ochi de sticlă, și trebuie să recunosc că arătau bizar.
Apoi Giuseppe ne-a povestit despre conceptul de așa zisă ”reciclare”, și cum mare parte din Vatican s-a reconstruit din ruinele rămase de la romani: au topit bronz, au luat marmura, cam ce au putut și ei. De ce? Pentru că din orașul păgân, au văzut potrivit să construiască orașul sfânt, și pentru că ar fi fost, poate, o prea mare bătaie de cap (cost) să importe materiale de altundeva. Marmura de pe jos oricum era superbă, și puteam să spun că, din nou, călcam peste o istorie de cel puțin, poate, 2000 de ani. În una din săli, Giuseppe ne-a arătat o decorațiune foarte frumoasă făcută cu albastru de lapislazuli – pe care romanii o importau din Egipt pe vremea aceea, o pulbere foarte scumpă pentru picturi și alte ornamente. E un albastru tare drag vederii.
Apoi am trecut în camera tapițeriilor – niște tapițerii realizate (cusute) după picturi ale lui Rafael (deci anii 1500), un alt pictor faimos și important în Italia, uriașe cât peretele, sub un tavan interesant pe puțin. Aveai impresia că tavanul e sculptat, dar de fapt, era doar o iluzie 3D. Asta se întâmpla acum 500 de ani. Două tapițerii sunt de menționat îndeosebi: una cu Iisus care învie, și care pare că se uită la tine din orice unghi te-ai uita la pictură, și una cu Uciderea inocenților – adică atunci când, conform poveștilor, trebuia să se nască Iisus și a fost dat ordin să se ucidă pruncii, de teamă ca nu cumva unul din ei să fie el. E o imagine violentă și tristă, dar m-a impresionat – ce să faci, Rafaele.
(acesta e tavanul pictat, care pare că iese în relief, dar e plat ca Timișoara)
Ce înseamnă când Papa e un pic orientat către știință – pasionat de cosmologie și geografie, Papa Grigore al 8-lea a cerut să fie realizate hărți detaliate ale regiunilor Italiei, pentru a mai umple Vaticanul cu ceva. Giuseppe glumea și spune că astea sunt un fel de Google Earth în anii 1600, pentru că sunt incredibil de amănunțite și bine păstrate. Tot acest papă, apropo, e cel care a instaurat calendarul Gregorian, după care funcționăm și azi. 🙂 Vedeți? Când se preocupă oamenii de la putere și cu altele decât religia…
Despre camerele lui Rafael – din nou Papii, adică mai precis Iulius al II-lea, l-a angajat pe Rafael să decoreze camerele papale, și acesta a pictat toți pereții posibili din camere, împreună cu discipolii săi. Sunt câteva teme simbolice și aici, printre care mult mi-a plăcut autoportretul său uitându-se la noi dintr-un colț, sau portretul lui Leonardo da Vinci într-o frescă (Școala din Atena se numește, sau așa ceva) în care era reprezentat Platon, arătând cu degetul în sus – conexiunea cu spiritualul, divinitatea. V-am mai spus ce-mi place simbolismul? 😀 Și undeva aici apare, cică, și un portret al lui Michelangelo – așa, cado între pictori.
(în mijloc, dar probabil că nu se vede așa bine, e Platon cu capul lui DaVinci, și cel gânditor pe scări în mov se presupune a fi Michelangelo)
Apropo de muzee – nu știu dacă m-am gândit vreodată la asta, dar Giuseppe a ținut să ne atragă atenția asupra cuvântului muzeu în sine – care vine de la ”muză”, astfel un muzeu fiind realizat cu scopul de a inspira, de a provoca o emoție, un suflu nou (și la fel și MUZica).
Apoi am coborât în camerele papale Borgia, care conțin artă contemporană, ba chiar o pictură a lui DALI! Ei, ce ziceți despre asta? 🙂 Una din camere are un tavan realizat din lemn combinat cu aur – aur adus din America de Sud (mulțumiri lui Columb pentru descoperirile sale – totul e conectat, dragilor, ce credeți – Columb descoperă America, vin europenii și fură aurul băștinașilor, și îl aduc, uitați, pentru cel puțin o cameră papală 🙂 Dur, dar destul de adevărat.), și de ce aur cu lemn? Pentru că aurul, cumva, ajută foarte bine la conservarea lemnului, mai ales împotriva paraziților. Cameră veche de 500 de ani, da?
(Peisaj Angelic, Salvador Dali)
(simt că articolul ăsta nu se mai termină, și totuși mai am!) Am ajuns, iată, și în Basilica Sf. Petru, denumită așa pentru că s-ar presupune că sub basilică (într-o linie dreaptă trasă exact din cupola bisericii sub pământ), ar fi oasele Sfântului Petru. Basilica e cea mai mare biserică din lume, și e pe cât de mare, pe atât de impunătoare. Reiau ideea că unele elemente din monumentele Romei antice au fost folosite pentru construirea Vaticanului, inclusiv Basilica – bronz de la Pantheon, de exemplu, și marmură de la Colosseum. Șmecher, sau ce? Totul în numele orașului sfânt. Nu are rost să vă mai spun – e somptuoasă, opulentă, și te face să te simți mic, mic, mic … Conține mormântul lui Papa Ioan Paul al II-lea (restul papilor sunt înmormântați în cripte, un nivel mai jos), care a fost mutat în biserică pentru că a fost sanctificat. De asemenea, aici se găsește și o sculptură cu semnătura lui Michelangelo (singura, dacă bine am înțeles de la Giuseppe), anume Sfânta Maria cu Iisus – ea este sculptată ca fiind mult mai tânără decât Iisus, pentru că în viziunea lui Michelangelo, ea reprezenta puritate și tinerețe veșnică.
Dacă tot atât o dau cu Michelangelo, e cazul să trecem și la Capela Sixtină. Nu am avut voie să vorbim sau să facem poze în Capela Sixtină, așa că Giuseppe ne-a povestit un pic până am intrat. Aparent, Michelangelo nu voia neapărat să picteze Capela Sixtină, pentru că el nu se vedea un pictor (era arhitect, sculptor) – dar până la urmă l-a convins Papa Sixtus al IV-lea (Sixtus…sixtină:P). O parte din picturile din lateral sunt realizate de alți pictori (de exemplu Boticelli, Roselli – care, apropo, și-a pictat câinele, un câine alb, ca laitmotiv în unele picturi, și pe care l-am și urmărit să-l găsesc, curioasă fiind de ce ne-a spus Giuseppe), printre care unul fost maestru al lui Michelangelo – Ghirlandaio. Toate scenele din capela Sixtină sunt religioase, și acoperă teme de la geneză, la ziua judecății.
Michelangelo a pictat singur tavanul Capelei Sixtine, stând chircit cu gâtul în sus aproape 4 ani de zile, cocoțat pe schele, drept pentru care cică și-a distrus un pic coloana. 🙂 Ghidul ne-a mai spus că Michelangelo a avut ceva neînțelegeri cu cardinalul Biaggio, care nu era mulțumit de nuditatea din picturile artistului. Așa că, drept ”răsplată”, Michelangelo l-a personificat pe unul din demonii din scena Judecății de Apoi cu chipul cardinalului. :)) Cardinalul l-a pârât, se spune, pe Michelangelo la Papă, iar acesta i-a spus, glumind, că el n-are nici o putere în lumea subpământeană. ”O glumă de 500 de ani!”, râdea Giuseppe.
Nu în ultimul rând, Michelangelo și-a pictat autoportretul în Capela Sixtină, prezent în trupul Sfântului Bartholomeu, care a fost jupuit de viu, reprezentat în pictură drept un bărbat care își ține în mână pielea – o metaforă, poate, pentru rolul transformativ al artei.
Ce să vă mai spun eu, dragilor? Turul s-a cam terminat în acel punct, când am ieșit din Basilică din nou (că reintrasem la un moment dat în ea), și ne-am oprit să admirăm piața San Pietro de pe scări. Giuseppe ne sfătuise că, dacă voiam, puteam urca cele 551 de trepte până în turla Basilicii, pentru o panoramă de ansamblu a orașului. Tipic, mi-am dat ochii peste cap și m-am gândit „Meh, ce-mi trebe mie 500 de scări, cine știe cum o fi, poate mă și opresc la jumătate.” Noroc că, obișnuită cu primul meu impuls de a spune ”Nu”, și a sta în zona de comfort, mă pregăteam pentru reacție. Adică: ”Dar de ce nu, măi Anca? N-ai nimic de pierdut.” Așa că, evident, m-am dus să urc scările, și, citez din gândurile mele pe atunci, am luat-o ca pe o ”penitență” (pentru ce …. cine știe. pentru tot).
Vă spun că urcatul e mai ușor decât pare – în 15 min am fost sus. Nu e cel mai ușor, nici greu, mai ales că unele porțiuni sunt foarte înguste, sau înspiralate, dar am mers în ritmul meu, și am reușit. Iar priveliștea de sus … evident, merită toți banii. 🙂 Mă bucur că nu am ascultat de primul instinct! :)) Ce a urmat în a doua parte a zilei a însemnat multă plimbare, găsirea unei pieți de cartier foarte mișto, încercarea de a ajunge la muzeul MACRO (de artă contemporană), care era închis – și m-am străduit din răsputeri să nu mă enervez, că era încă ora 4), și apoi uhm, o cină întâmplătoare cu un italian. Dar partea asta o țin pentru mine!
Cam asta a fost minunata zi de luni … Posibil ca mâine să facem o pauză, vă las să vă delectați (sau plictisiți, după caz), cu ce am scris până acum, și vă spun continuarea – cea mai faină, zic eu – pe joi. Numai bine vă doresc!
