Despre Roma – partea a III-a

Am sperat să închei glorios epopeea romană săptămâna trecută, dar n-am reușit, așa că iată-mă azi, învârtind la roata poveștilor din nou. 🙂 A treia zi petrecută în Roma, și un pic din a 4-a, ah, ce zile!

Înainte să vin la Roma, tot gândindu-mă pe ultima sută de metri ce să fac (nu prea am apucat să îmi planific foarte bine călătoria asta, a fost destul de spontană, și bine că a fost așa), voiam să văd cum e Roma pe o Vespa. Dar nu am găsit nimic interesant, însă mi-au căzut ochii pe un tur cu bicicleta electrică, de vreo 6 ore, pe Via Appia, pe la catacombe, și în general o plimbare în afara traficului din oraș. Mi-a surâs ideea ca un soare, așa că am rezervat imediat. Din nou, felicitări, Anca, pentru o decizie excelentă!

Turul a început la 10:30 dimineața, unde am mers la atelierul de biciclete (deci am avut timp să dorm, să mă odihnesc, nici un stres), și unde ne-am luat echipamentul și l-am cunoscut pe Emanuele, ghidul nostru. Eram 6 oameni în total, printre care 1 filipinez care trăia în UK, un cuplu din UK (soț și soție), și o australiancă. Inițial, nu am vrut să iau bicicletă electrică pentru că, orgolioasă fiind, m-am gândit că deh, de ce o să am eu nevoie de ajutor? (voiam un MTB simplu) Dar m-a convins tipa de la recepție, că hai să încerci ceva nou, că e fain, mno bine. Oai cred că aș fi regretat maxim dacă nu aș fi avut bicla electrică pentru că Roma fiind un pic pe coline, la multe suișuri nu aș fi putut urca în timp util cât să depășim traficul. Dar cu bicicleta electrică, îl citez pe Emanuele, simți că un om invizibil te împinge – dar el nu te împinge dacă nu pedalezi. Inutil să mai spun că bicicleta era supermișto, profi, am avut și un coș pentru ghiozdănel, aveam un ecran unde urmăream vitezele și distanța. Am fost un copil fericit! 😀

Emanuele a fost un alt ghid grozav pe care l-am avut, nu doar ca și cunoștințe, ci și ca biciclist cu experiență – în Roma nefiind piste, mergeam pe șosea / trotuar, deseori trebuia să traversăm, și el se poziționa în stânga, oprea mașinile, și noi treceam, ca mai apoi el să vină din nou înainte. Ne-a recomandat să folosim opțiunea ”turbo” la bicicletă, ca să simțim să zburăm, dar eu, din nou – vedeți, încăpățânarea, primul impuls de gândire condiționată de zona de confort – am zis că sunt ok cu modul ”sport”. Eh, la un moment dat am zis totuși să văd ce-i și cu Turbo ăsta, și de-atunci nu l-am mai lăsat. :))) Am zburat mai frumos ca niciodată!

Încă ceva despre Emanuele – el ne era și fotograf, îi plăcea să ne pozeze, ne ducea în locuri unde peisajul era cel mai frumos, cu un pom de măsline, cu munți în spate, cu soare, cu flori, orice. Poza articolului e cea pe care mi-a făcut-o cât timp fugeam să mă poziționez pentru numărul de primăvară al revistei Vogue, low-cost. 😛

Până am ieșit din traficul din oraș a fost un mic slalom, dar nu am avut probleme, și când am intrat înspre ”Via Appia” – adică un fel de șosea romană principală, am trecut pe lângă zidurile Aureliene, care erau niște ziduri de fortificație construite pe vremea împăratului Aurelian. Emanuele ne tot spunea cât de bine s-au conservat în timp (un lucru care nu mă mai miră), pentru că nici nu a fost nevoie de vreo reconstruire. Aici e și un muzeu care oferă mai multe informații despre această construcție militară.

Am trecut prin coridoare lungi de drumuri pietruite, până am început să urcăm dealul înspre siturile istorice, dar am făcut un mic popas la o cafenea ca să mâncăm / bem ceva. Așa că nici o grijă dacă vi se face sete / foame la un moment dat, că înainte de efectiv parcul în care se urmează a intra, se găsesc pe drum locuri micuțe și drăguțe gata de servit. Tot la acest popas am făcut eu o glumă față de cei din grup că scopul pentru care am venit la Roma e să mă reconectez cu urmașii mei (cumva să merg pe urmele strămoșilor), la care Emanuele imediat a zis că da, da, și chiar ai fi foarte îndreptățită să faci asta. Ceilalți colegi se uitau întrebător – habar nu aveau – așa că Emanuele a povestit un pic de cele 2 bătălii ale romanilor cu dacii, din 101-102, și 105-106 (eu nu am scos nici un cuvânt), și cum au fost lupte grele, greu de cucerit. Astfel că, romanii, pentru a-și arăta respectul față de un dușman care s-a arătat atât de vrednic, au construit columna lui Traian, în cinstea … noastră, practic. Am fost un pic flatată că Emanuele ne-a lăudat strămoșii în fața unor oameni care nu aveau nici cea mai mică idee, și repet, fără măcar să apuc eu să zic ceva. 🙂

Apoi am intrat, în sfârșit în parc, o întindere verde și frumoasă, cu măslini și copaci înfloriți, de unde ne-am oprit pentru turul catacombelor creștine de pe vremea romanilor. Creștinismul a fost persecutat pe vremea romanilor, dar totuși romanii îi lăsau pe aceștia să-și îngroape morții în afara orașului propriu-zis (ei în schimb își ardeau morții, v-am spus despre urcioarele funerare cu cenușa rămasă în urma celor decedați). Astfel s-au construit catacombele creștinilor – creștini care pe vremea aceea foloseau greaca drept limbaj de comunicare. Am avut și aici un ghid, o tânără foarte simpatică ce ne-a explicat una alta – nu am avut voie să facem poze. Ea ne-a explicat cum creștinii foloseau semnul peștelui pentru a-l recunoaște pe Hristos – deci cum din niște litere se făcea o formă de pește, și așa se recunoșteau și între ei.

Mormintele au fost săpate cu multă inteligență sub pământ, în rocă de tuf vulcanic, foarte ușoară la modelat, dar odată în contact cu oxigenul, se întărea și devenea rezistentă. ”Arhitecții” catacombelor se numeau ”fussores”, sau așa ceva, care erau reprezentați deseori și pe frescele din camerele mortuare, cu simboluri ale creștinității – euharistia, botezul, sau jertfe cu miel.

Catacombele sunt undeva la maxim 30 m sub pământ, și sunt formate din numeroase coridoare, în care sunt săpate morminte, uneori unul deasupra celuilalt, ca paturi etajate. Pe vremea aceea nu existau sicrie, morții erau puși în giulgiu și îmbălsămați, puși în locul destinat, și apoi închiși cu o placă de marmură acolo. E foarte frig jos, din motive evidente, și lumina e la limita utilității, cât să ne ajute să vedem pe unde mergem. Ghida noastră avea o lanternă cu care ne arăta literele grecești simbol rămase pe alocuri, sau cifrele romane, sau fresce pe pereți. E foarte interesant cum desene atât de vechi pe pereți atestă credința asta a creștinismului și a lui Hristos. De altfel, nu există simboluri ale morții în catacombe, doar ale învierii și salvării, deoarece ”moartea” era privită ca un somn mai lung, pentru că, nu-i așa, urma să învie oamenii la un moment dat.

Am văzut doar 2 corpuri rămase îngropate în catacombe (locul fusese prăduit de multe ori, și unele corpuri ale anumitor popi greci s-au și mutat în biserici), chiar separat de paturile supraetajate de care vă ziceam. Acestea erau în 2 sarcofage de marmură, acoperite cu sticlă, ca să vedem rămășițele rămase deteriorate. Din nou, destul de ”creepy”, sincer. Și cam așa cu catacombele, am ieșit la soare după aceea și ne-am dat seama că nu-i fain să fii vampir.

După asta ne-am reluat plimbarea cu bicicletele, și am toooot mers, ne-am mai oprit pentru pozici – la un moment dat, apropo, am trecut pe lângă niște case un pic dosite, niște vile, să le spunem pe nume, care, ne spunea Emamuele, erau în afara ”pieții”, nefiind listate niciunde. Acolo trăiau bogații de bogați, să ne înțelegem. :)) Așa. Era superfain să mergi prin pădurea umbrită, pe alocuri cu pâlcuri de soare, și să te miri de una alta pe unde ne mai opream. Ca să nu o mai lungesc, am terminat turul oprindu-ne la o fermă drăguță, pentru o degustare de brânză și vin. Tanti de-acolo (Elena cred că o chema) avea oile ei (cu care ne întâlniserăm pe drum), și brânza era făcută de ea. Așa că am stat de povești – despre viață, pur și simplu – și ne-am bucurat de vin și brânză – excelente ambele. Apoi ne-am întors și gata. 😛

Seara am apucat să ajung și la muzeul MAXXI de artă contemporană, unde accentul era pe viața și lucrările unei fotojurnaliste care a documentat Mafia siciliană, în principal – Letizia Battaglia. Muzeul în sine era oricum imens, și alb, și spațios – tipic muzeelor de artă contemporană, de parcă n-ai cu ce umple spațiul. Dar mi-a plăcut ce am văzut, chiar și așa puțin cum era. Cred că anumite elemente rămân mai bine în cap – de ex. am văzut o tăietură din ziar când murise Ceaușescu, inserată într-o semi-pictură. 🙂

A doua zi înainte să plec am trecut pe la Pantheon – cel mai bine conservat templu roman – dar n-am putut intra că era prea devreme, m-am plimbat prin piața Navona și am mai mâncat o înghețată și m-am îndreptat apoi fericită către aeroport, cu gândul că Roma este superbă, cu multe elemente frumoase, cu locuri de întors capul peste tot, cu copaci înalți, și istorie cât cuprinde. Sigur o să revin. 🙂 Iar faptul că am călătorit singură aici a fost și cireașa de pe tort, că m-am apucat un pic de ”journaling” și am și scris ori în timpul ori la sfârșitul zilei diverse impresii, inspirații, și schițe de poezii (lucru pe care nu l-am făcut niciodată). Am vrut să-mi caut creativitatea în Roma, și cred că parțial, am găsit-o. 🙂 Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus, în sfârșit, (aproape) toată povestea așa!