Mi se pare că liniștea e un lucru de care greu facem rost zilele acestea, sau căreia cu greu îi facem loc în viețile și mai ales – în capul nostru. Am ales să scriu despre liniște pentru că e vineri și pentru că sunt curioasă cum arată liniștea într-o viață aglomerată. Prin liniște înțeleg, literalmente, zgomot redus, sau nici un zgomot – poate doar ciripit de păsărele. Apropo, când ați fost atenți ultima dată la cum ciripesc aceste ființe mici?
Ca să nu ziceți că arunc zeama pe voi, o torn pe mine, și vă povestesc. Realizez deseori că zilele mele nu au parte de ”liniște” decât dacă merg pe bicicletă noaptea ori fac stretching după antrenament, când iau poziția ”copilului” (din yoga) și stau liniștită un minut. Dar chiar și când merg cu bicla, creierul meu e alert la semnale din trafic, astfel încât să mă protejeze. Așa că nu e decât o liniște provizorie.
Viața-mi e plină de zgomot de oraș, oameni care vorbesc, oameni cu care mă întâlnesc, muzică, râsete, nervi scoși la plimbare verbal, de sunetul tastaturii 8 ore pe zi, sport, mers dintr-un loc în altul, gătit mâncăruri delicioase, o constantă acțiune. Stau doar când dorm sau pe scaun, la serviciu. Dar când sunt la serviciu creierul nu stă. Rar am parte de liniște propriu-zisă, poate în weekend-uri, când mă apuc să citesc în pace, singură. Dar și atunci … mintea e activă. Toate acestea sunt activități care îmi fac plăcere și multe îmi bucură sufletul. Dar nici una nu e legată de liniște sau de timp petrecut singură, fără alți oameni.
”Nu avem timp, nu este timp, nu e important!”
Încerc să caut crâmpeie de calm pe care să le inserez în viața mea, să-mi aducă un oarecare echilibru după atâta agitație. Să aleg conștient să stau! Să opresc titirezul. Atenție! Nu să lenevesc! Să fie o activitate pe care mi-am propus-o cu intenție. Simt liniștea ca pe o mână caldă care-mi dezmiardă sufletul prins ca o vrabie speriată într-o colivie, ce bate constant din aripi, și respiră sacadat, de frică. O liniște plină de gol, dar care umple pe dinăuntru.
Cred că avem nevoie de ea pentru bunăstarea noastră mentală, pentru a lua mici pauze de respiro, dar nu în care să scrolluim neîncetat pe ecranele de telefon sau să ne uităm absent la un serial. A fi în liniște nu înseamnă neapărat să nu vorbești și gata. E doar timp de stat cu sinele, fără perturbări.
Liniștea e primul pas către meditație, către acel ”mindfulness” de care tot pomenesc unii oameni. Poate despre asta într-un alt pas, alt articol, altă zi cu soare și experiență mai multă. Voi cum vă găsiți liniștea? 🙂
P.S. Poza e de când am locuit în Amsterdam, unde m-am simțit, într-adevăr, în liniște.
Eu ascult păsărelele 😀 Am câteva într-un pom aici unde locuiesc, eu stau la etajul 3, așa de fain e să mă trezesc când cântă…Nu-s o morning person deloc și detest trezitul devreme, dar dacă-i musai să mă trezesc, stau un pic pe pat și ascult ciripitul. Mă binedispune 🙂 Bine, în perioada asta nu-i cazul că-s și niște pisici în călduri și de nu miorlăie de numa’, nimic nu mă poate binedispune dimineața:))))
Vai ce frumos, mie ciripitul pasarelelor mi se pare unul din cele mai gingase lucruri din lume 🙂
Azi mi-e ușor să-ți spun de ciripitul păsărelelor. Noi la redacție avem o curte interioară, vecină cu alte curți interioare, parcă-s rupte de jungla urbană. Aici se-adună tot soiul de păsărele. Iar azi își dădeau câteva delirul pe nucul bătrân din curte. Nu aș spune că a fost liniștitor, dar mi-au creat de-a dreptul o stare de fericire. Mi se pare fascinant. În fiecare primăvară mă uimește simplitatea cu care-ți poți găsi cea mai sinceră dintre fericiri.
Liniște îmi găsesc instant în natură. Mi-e foarte greu să am liniște alături de oameni, cred că aici ar fi provocarea mea. Poate de-asta îi apreciez înmiit pe acei câțiva lângă care mă pot bucura de liniște (emoțională, mentală, inclusiv verbală).
Altfel, mi se liniștește mintea în plimbări lungi (și prin oraș, după o vreme) & mers pe munte. Liniște mai simt și când fac ceva activitate recreativ-creativă (de ex., ultima dată a fost pictură pe ceramică) – îmi intră creierul într-o stare de atenție/focus doar pe activitatea respectivă și toate apele se liniștesc. Un soi de transă activă, dar în perfectă liniște 🙂
Ce frumos ai scris, Iulia, ca de obicei 🙂 Si mie natura mi se pare un loc perfect pentru aceasta reconectare.