Am descoperit o nouă carte preferată și supermotivațională, dar cu acea motivație pe bune, ce oferă energie și speranță și sunt foarte entuziasmată să v-o prezint aici! Despre cine schimbă lumea am mai scris, dar revin pe subiect, pentru că mi-a plăcut foarte mult această carte mititică, dar scrisă ca o esență tare într-un recipient de buzunar: Cum să schimbi lumea de John-Paul Flintoff, o carte de la Editura Vellant, din colecția ”The School of Life”, inspirată din instituția de învățământ creată de Alain de Botton în Londra.
Ce trebuie să știți de la început este că autorul oferă comparații și exemple practice. Nu e o carte de genul ”Visează și vei reuși!” sau ”Gândește pozitiv, astfel lucrurile vor veni înspre tine!”. E o carte foarte pragmatică, ce ne aduce cu picioarele pe pământ și ne arată că oamenii ”mari” care au schimbat lumea, au fost, de fapt, simpli oameni, înarmați cu câteva resurse psihologice importante (o voință de mutat munții, o reacție puternică la nedreptate, o viziune, disciplină etc.). Readucându-ne la statutul de oameni care schimbăm oricum lumea prin orice facem, se diferențiază impactul la o scară largă vs impactul mic de zi de zi, lipsit de interacțiunea cu oamenii.
”Toate acestea se întâmplă din pricina faptului că înțelepciunea convențională, precum și istoria regilor și reginelor și a președinților pe care copiii o învață încă de la vârste foarte mici susțin teoria că puterea se află în mâinile celor aflați în vârf. (…) Pe măsură ce înaintăm în vârstă, suntem încurajați să credem că și angajatorii, și guvernanții sunt atotputernici. Iar atâta timp cât noi credem acest lucru, ei chiar sunt atotputernici.”
Cea mai grea întrebare care e pusă oricând e vorba despre schimbare este ”How bad you want it?”. Cât de mult ne dorim să schimbăm, CU ADEVĂRAT, lumea? Sau ce anume din ea? Nu putem schimba totul. Și mai ales… dacă credem că o facem deja, de ce nu obținem rezultatele visate? Poate că modul în care ne adresăm lumii nu e unul cel mai prietenos. Unul din cele mai faine citate care a rămas cu mine și cu care sunt de acord în aceste situații este:
După cum spunea filosoful Raymond Williams, lucrul cel mai important este nu să faci disperarea convingătoare, ci să faci posibilă speranța.
Mulți oameni dornici de a produce o schimbare pozitivă au un mesaj greșit în a promova acest lucru. Asta nu e vina lor, deseori lucrurile chiar sunt grave! Dar gravitatea realității contrastează cu comfortul psihologic al oamenilor – crede cineva că vrem să auzim că ne ducem de râpă? Nu! Observ asta foarte mult la mișcările pentru mediu (din păcate), care îmi merg de obicei cel mai mult la inimă. Sunt convinsă că mai mulți oameni și-ar schimba obiceiurile dacă lucrurile nu ar fi prezentate ca sfârșitul lumii. Una e să plângi că ne sufocăm din cauza cărbunelui ce emite enorm de mult dioxid de carbon și că mor oameni în mine, și alta să întrebi oamenii dacă vor ca și copiii lor să crească într-un mediu cu aer și apă curată, unde să se poată bucura de natură și soare, asta implicând închiderea unor mine de cărbune ca să ajungem acolo. Cred că mulți ar prefera o viziune din varianta a doua. Iar cartea subliniază clar și acest aspect al mesajului cu care ne înarmăm:
Mișcarea pentru mediul înconjurător se face vinovată, prin interminabilele ei povești apocaliptice, pentru lipsa noastră de reacție. Și așa cum am văzut deja, să pui oamenii într-o poziție de detașare – adică să le atragi atenția asupra unui pericol, fără a le oferi însă niciun fel de asigurare – nu face altceva decât să le inducă o stare letargică și depresivă, de nesupunere, care, așa cum remarca Franhl (i.e. Viktor Frankl), îi poate îmbolnăvi pe oameni. Mai rău decât atât, atunci când militanții sugerează soluții, au tendința de a le prezenta ca pe niște îndatoriri – ne sunt înmânate liste ale lucrurilor pe care nu trebuie să le facem, ale plăcerilor la care trebuie să renunțăm. Acest lucru poate fi contraproductiv.
Atunci când identificăm lucrurile care ne pun în mișcare, trebuie să acceptăm faptul că alți oameni sunt mai degrabă interesați să-și urmărească interesele decât să-și îndeplinească îndatoririle. Prin urmare, cea mai mare provocare este de a face în așa fel încât îndatorirea să coincidă cu interesul personal.
Mi se pare genial cum lucruri simple, la care nu ne gândim zilnic, sunt puse într-un mod atât de clar pe masă. Cum ar fi… oamenii care cred că printr-o simplă lege, lucrurile se pot schimba. Deseori și eu cred asta. Un simplu exemplu poate demonstra că nu mereu e așa:
”Simpla adoptare a unor legi nu reprezintă neapărat o mare schimbare. Chiar și înainte de abolirea comerțului cu sclavi, oamenii aveau libertatea de a alege să renunțe la sclavi, iar mulți dintre aceia care s-au gândit îndeajuns de mult la această chestiune chiar au făcut-o. (…) În ciuda faptului că parlamentul îi obligă pe părinți să-și trimită copiii la școală, un număr surprinzător de mare de copii abandonează cursurile înainte chiar de a învăța să citească. (…) Lucrul care aduce schimbarea este decizia oamenilor de a se supune..”
Eu mă confrunt cu problema ”misiunii” în sine. Deși încerc să fiu un exemplu mai bun, deseori mă gândesc că aș putea să fac mai mult. DAR CE? Nu am găsit nimic de produs, de înfăptuit neapărat (deși mi-a încolțit o idee, dar e în explorare, și e inspirată din carte). Însă și pentru asta cartea are un sfat: e nevoie și de oameni care promovează alți oameni ai schimbării! Aici m-am regăsit:
”…o modalitate de a schimba lumea este să răspândim încontinuu vești despre ceea ce trebuie ameliorat și să promovăm încercările celorlalți e a o face. (…) Să fii martor (n.r. al schimbării) a fost întotdeauna un factor important în procesul de schimbare a lumii.”
Vă recomand cu mare drag să o citiți indiferent dacă credeți în schimbarea lumii sau nu – poate veți fi surprinși și veți găsi ceva care să vă lărgească perspectiva. Mie mi s-au pus niște rotițe în acțiune, dar e adevărat că necesită un pic de lucru și, de ce nu, o recitire din când în când pentru a sedimenta niște concepte. Este însă tare clar că lucrurile stau în mâna noastră colectivă. 🙂 Dacă ați citit cartea cumva, spuneți-mi în comentarii cum v-a plăcut. Zile faine să avem!
