5 autoare, 5 cărți

Azi e despre un sumar de cinci cărți… despre care scriu în luna a cincea. 🙂 Aș fi vrut să public articolul în Martie, dar nu apucasem eu să citesc ce mi-am propus. Și luna mai e o lună bună! Așadar, am citit în ultimele săptămâni 5 cărți faine de autoare diverse (inclusiv 2 românce) despre care vreau să vă povestesc. Bineînțeles că nu sunt critic literar, scriu opinia mea ca simplu umil cititor, care desigur, n-a scris în viața lui o carte. 🙂 O să încep cu ordinea favoritelor.

Imortaliștii – Chloe Benjamin

Deși tema prezicerii viitorului și anxietatea crezului că ar putea fi adevărat sau nu și hey, unde e liberul arbitru nu e una neapărat originală în literatură, mi-a plăcut mult ce a făcut Chloe Benjamin cu personajele și povestea din Imortaliștii. Practic, cei patru copii ai familiei Gold merg, dintr-o joacă, la o ghicitoare care s-ar crede că poate prezice data exactă a morții, să afle când ar fi asta pentru ei. Odată ce obțin această informație, unii trăiesc cu această zi în minte, alții încearcă să îngroape acest gând.

Fiecare parte din carte e structurată pe viața fiecăruia dintre cei 4 (Klara, Simon, Daniel și Varya) și legături mici se formează de la un personaj la altul și cumva, totul e conectat. Mai mult de atât, am simțit că trăiesc și eu anxietatea adevărului crunt: oare mor toți după prezicere sau se încăpățânează cu îndârjire unui așa zis destin? E o întrebare eternă, cred eu, dar mereu mă fac să mă gândesc: M-aș comporta altfel dacă aș ști că nu mai am mult de trăit? 

Normal că nu ne gândim la asta în zilele noastre lungi și uneori fericite sau triste, poate fi un gând foarte înfricoșător sau eliberator. Însă m-a captivat tumultul vieților celor 4, fiecare trăind-o cum a considerat, într-una din cele două extreme sau în mijlocul lor. Nu știu ce am sperat de la o poveste a câte unui frate la alta, dar aș spune că finalul mi s-a părut unul potrivit, nici tragic, nici ceva care dă un răspuns definitiv. A fost un fel de ”closure”, cred, dar frumos. Mi-a plăcut mult, chiar a meritat lectura, v-am zis – e mai pregnant sentimentul cu care te lasă decât cu poveștile în sine (deși fiecare are particularitatea ei). Recomand 100%.

Sărutul pictat – Elizabeth Hickey

Am adunat câteva lecturi bazate pe lucrări de artă și poate într-o zi o să scriu un articol despre ele, pe măsură ce mai citesc câteva, dar până atunci, despre Sărutul pictat nu pot să scriu decât de bine. Vizitasem muzeul Belvedere din Viena acum câțiva ani și chiar am văzut ”pe viu” pictura lui Gustav Klimt,The Kiss”. Cartea lui Elizabeth își închipuie cum arătase iubirea dintre Gustav Klimt și muza sa, Emilie Floge. Ca femeie, a fost cunoscută la vremea ei pentru avangardismul din lumea modei, dar despre relația cu Klimt puține s-au putut spune, având în vedere că, așa cum era orice artist pe vremea aceea, Klimt era un bărbat al multor femei. 

Mie îmi place foarte mult să descopăr și să învăț lucruri noi, și asta simt că am făcut odată cu Sărutul pictat – fie pentru că mă opream scurt din citit să caut informații sau poze, fie că eram curioasă de ceva anume (i.e. o pictură). Din punctul meu de vedere, nu e doar o carte bine scrisă (e clară, nu ezită cu anumite detalii, nu insistă la altele), dar e și o carte bine imaginată ca scrisă din perspectiva Emiliei Floge. 

Desigur, am un alt punct slab pentru care mi-a plăcut Sărutul pictat: faptul că din ea reiese ce mișto a fost (sau teoretic a fost) această femeie. Deși crescută conservator, Emilie a reușit să se elibereze din frâurile familiei și, mentorată de Klimt, a ajuns să își deschidă propriul studio de croitorie. Istoria spune că la vremea aceea, era ceva rar pentru o femeie să facă asta. Glasul lui Emilie se distinge clar printre rândurile poveștii, dincolo de iubirea pe care o poartă față de pictor. O iubire care pare ori o prietenie profundă, ori o afecțiune imensă combinată cu respect sau o admirație fără pereche. Cert este că așa s-ar presupune că femeia din Sărutul pictat este Emilie iar bărbatul, Gustav Klimt – amândoi alterați, amândoi fiind fericit contopiți într-un sărut pe care nu l-au putut trăi în viața reală, în totalitate. 

Știți deja așadar că mi-a plăcut povestea asta, și dacă vreți să mai aflați una alta, vă puteți uita și la filmul Woman in Gold, cu Helen Mirren și Ryan Reynolds, povestea unei evreice fugită în America, nepoata unei femei căreia Gustav Klimt i-a și făcut un portret (Adele Bloch-Bauer). 

Băgău – Ioana Bradea

Am ajuns târziu la cartea Ioanei Bradea, noroc că am văzut-o revitalizată de Scena9, odată cu reeditarea ei de către editura Humanitas. Cred că e o carte care trebuie citită cu mintea deschisă și nu e pentru oricine, dar în principiu, mi-a plăcut. Mi se pare că se pierde la un moment dat la mijloc printre prea multe dialoguri cu linia erotică și visele fantastice ale Andreei, protagonista cărții, dar am citit-o cu plăcere, râzând pe alocuri. 

Am surprins și câteva pasaje construite frumos, e ca și când Ioanei i-ar fi ieșit gândurile din cap direct stropite pe hârtie, unele nefiind reale, doar imaginare, dar cred că mereu te prinzi când e una și când e alta. E o proză cu limbaj licențios, dar care, din punctul meu umil de vedere, nu e folosit într-un mod josnic, e ca și când face parte din vocabularul celor care construiesc povestea, ca un mod de a-și vărsa năduful și poate ajunge tare colorat – aviz sensibililor de inimă. 🙂 

Băgău nu e un roman erotic, mai degrabă un roman de dragoste neîmplinită și dialoguri ce umplu golul la jobul Andreei care lucrează la un studio de chat în București. Ea îl iubește cu ardoare pe Marius, dar Marius … nu prea o iubește la fel înapoi. Dacă romanul s-ar fi dus un pic dincolo de dialogurile interminabile de la studio și am fi explorat-o un pic mai mult pe Andreea, aș fi considerat-o un pic mai înainte în ”top”. Așa…am simțit o deraiere pe alocuri și nu mai știam ”ce vrea să spună de fapt autorul”. Dar o listez aici tocmai pentru că e ALTFEL, tocmai pentru că mi se pare că trebuie să ai curaj, ca femeie, să scrii așa devoalat și fără inhibiții, până la urmă, partea vulgară a vieții noastre pe care nu vrem să o recunoaștem și nu o aducem mereu în public. Ceea ce e ok. Mă exprim așa pentru că dacă ar fi scris asta un bărbat, nu știu dacă ar fi fost considerat un act de bravură, nu de alta. Femeile pot să scrie ce vor ele. Așadar…de aici încep condițiile Recomand doar dacă nu vă deranjează vocabularul pe alocuri grosolan sau dacă nu vă deranjează inserțiile de vis/halucinație/coșmar ce nu deosebesc realitatea de închipuire. În rest… fain. 

Dincolo de portocali – Ioana Bâldea Constantinescu

De Ioana Bâldea Constantinescu am mai citit ”Nautilus”, o carte care mi-a plăcut un pic mai mult decât Dincolo de portocali. Cu toate acestea, mi-a reconfirmat că Ioana B. C. scrie foarte bine. Reușita transmiterii poveștii din acest scris bine e mai complicată. Ca și subiectul romanelor ei. 🙂

Dincolo de portocali îmbină istorii din alte vremuri cu povești din prezent, unele conectându-se la un moment dat, alteori pierzându-se în detalii, urmărind câteva fire comune și având un limbaj diferit de fiecare dată. Autoarea trece rapid de la o scenă la alta, fără să facă legături, de alea te prinzi tu mai încolo… dacă te prinzi. Partea care mi-a displăcut cel mai mult nu e că ițele sunt încâlcite – e firesc să fie ȘI AȘA, să nu ți se dea totul pe tavă, ci faptul că atunci când încerci să îți dai seama ce se întâmplă de fapt și crezi că ajungi la un oarecare miez de adevăr, vezi că miezul e de fapt de nucă, iar nuca e în perete.

Delirurile dinspre final m-au marcat negativ și m-au făcut să-mi schimb impresia construită până atunci de atmosfera frumoasă și ciudată din roman. Practic… am rămas ca proasta la sfârșit. 🙂 Cum? Ce? Nu se știe. 

Mi se pare că e o linie fină între a mulțumi cititorii și a nu strica acea corolă de minuni și secrete… dar aici parcă Ioana Bâldea Constantinescu s-a poziționat departe de această linie. Totuși, dacă s-ar face filme după cărți, eu l-aș vedea pe Wes Anderson regizând ceva scris de Ioana B.C. …parcă atenția la detalii a amândurora ar putea fi transpusă fain. Dar ce știu eu. Vă recomand oricum să citiți și literatură română să vedeți că se poate și altfel decât amintiri din comunism. Cele două cărți listate aici sigur intră în această categorie. 🙂 (chit că ajung să ne placă sau nu aceste cărți, într-un final) 

Nesupunere – Naomi Alderman

Nu am putut să mă decid între cele două care nu mi-au plăcut așa mult, dar am hotărât să o las pe aceasta la final. Nesupunere m-a atras în primul rând din cauza titlului și al descrierii – niște oameni care sunt prinși în anumite dogme și încearcă să evadeze din ele, dar cam atât. Am încercat mult să văd dincolo de ultrareligiozitatea comunității de evrei britanici descrise în carte, dar nu am putut. Naomi scrie frumos și clar, dar efectiv povestea a fost cea care a fost detractorul principal. 

Realizez că nu pot să citesc despre cum în alte culturi femeia e privită într-un anumit mod peiorativ față de bărbat, parcă pusă în lanțuri pe un piedestal de fragilitate sau inepție. Nu pot. Apoi, au fost câteva lucruri care nu au avut sens, pentru mine – cum ar fi halucinațiile colorate ale lui David, nepotul unui rabin vestit și respectat care moare, sau lesbianismul negat al soției acestuia, readus la viață de fiica rebelă a rabinului. Pot înțelege că sunt anumite decizii pe care oamenii le iau în funcție de credința lor și o respectă maniacal, dar din păcate, tematica aceasta, repet, nu a fost pentru mine. Puteți decide pentru voi dacă ați dori să o citiți sau nu – poate vă atrage subiectul. 🙂 Eu însă nu aș reciti-o. De Naomi Alderman am citit ceva mult mai bun – Puterea, care mi-a plăcut enorm, cred că intrase atunci în topul cărților mele preferate. Și acum v-o mai recomand o dată. 😀 

Voi ce ați mai citit fain în ultima vreme? Iar dacă ați citit vreuna din cărțile de mai sus, vă aștept cu păreri. O săptămână bună să avem!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *