Amoeba

Îmi e un greu imens de greu, atârnător,
În ceaţa zăbrelită din capul meu, aviator.
Stau lipite de fantasma blestemată
Tablouri murdare, clare ca niciodată,
Şi ca niciodată mai anevoios de dat jos.

Ploaia în singurătatea ei şi-a mea,
Mă loveşte-n geamul fără perdea,
Spălând lichenii eterni, veşnic prezenţi,
Pletoşi, încâlciţi şi urât verzi.
Şi cu cât mă gândesc, cu atât îmi amintesc.

Atunci, mă revolt de neputinţă, îmi e acru,
Smulg, zgârii, mă-nvârt, arunc cu negru
Ca să acopăr şi să nu mai văd.
Durează un ceas şi iar e prăpăd,
Şi amintirea îmi rânjeşte iar, diavoliceşte.

Uitarea nu vine,
Şi îmi e un greu enorm de greu,
Sfâșietor.

2982155694_324396dcc2_b

0 comentarii

Lasă un răspuns la bughi Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *