Moare

Se scurg mizerii pe-un vast cadran rotund, nespălat,

Absurde, copilăreşti, goale ca nimicul.

Noaptea-i plictisitoare, fără orizonturi, scuipată-n gând împrăştiat.

Nebunie instalată, nimeni nu-i acasă cum trebuie,

Nici măcar cum ar trebui să fie, de muză inspirat !

Suflul divin e noroi mânjit de lacrimi false,

Şi se umplu rânduri în şapte fraze, ilogice şi grase.

Nu e nici frică de curent, nici amară singurătate

Nu ştim de iubire, grandioasă peste toate.

Cine spală gunoiul ? Cine-aprinde ziua ?

Eu m-am născut pentru o altă lume.

Un ultim horcăit … Moare poezia.