Încă

Nori de granit se balansează greu,

Şi ploaia gri tremură deasupra lumii.

Copacii-mi sunt umbrelă bătrână,

Iar frunzele-i plâng de neputinţa mea.

Mintea-ncătuşată colindă sufletul liber,

Căutând, poate, mânerul chepengului.

*

Dar ce nevăzut labirint încheagă tristeţea în mine ?

*

Inima e îngropată în rădăcini scorţoase

Pe pământul umed ce mă strigă cu voce ascunsă,

Şi mă îmbrăţişează cald, implorându-mă să stau.

Timpul egoist nu are timp pentru mine,

Îmi suflă în ureche, îmi fură trupul, mă deziluzionează.

*

Dar sângele meu fierbinte e lut !

*

Ochii se scufundă în vastul cerului ce iartă,

Şi obosiţi, împovăraţi de nesomn, cer înduplecare.

Genunchii cedează treptat, perdeaua se dă la o parte,

Aud şuieratul cumplit al nevăzutului, însă

Nu vreau să trec prea devreme podul veşniciei mele.

tears

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *