Nori de granit se balansează greu,
Şi ploaia gri tremură deasupra lumii.
Copacii-mi sunt umbrelă bătrână,
Iar frunzele-i plâng de neputinţa mea.
Mintea-ncătuşată colindă sufletul liber,
Căutând, poate, mânerul chepengului.
*
Dar ce nevăzut labirint încheagă tristeţea în mine ?
*
Inima e îngropată în rădăcini scorţoase
Pe pământul umed ce mă strigă cu voce ascunsă,
Şi mă îmbrăţişează cald, implorându-mă să stau.
Timpul egoist nu are timp pentru mine,
Îmi suflă în ureche, îmi fură trupul, mă deziluzionează.
*
Dar sângele meu fierbinte e lut !
*
Ochii se scufundă în vastul cerului ce iartă,
Şi obosiţi, împovăraţi de nesomn, cer înduplecare.
Genunchii cedează treptat, perdeaua se dă la o parte,
Aud şuieratul cumplit al nevăzutului, însă
Nu vreau să trec prea devreme podul veşniciei mele.
