De Ziua Internațională a Cărții, (23 Aprilie) doresc să trec în revistă câteva din cărțile citite în primele 3 luni ale anului (trimestrul I, cum ar zice contabilii) care m-au impresionat și mi-au plăcut foarte mult. Deseori, citesc cărți atât de bune și dincolo de o postare pe Instagram, nu scriu mai mult despre acestea, deși merită. Încerc să îndrept acest lucru, cum pot, încurajându-vă totodată să citiți în general… știți voi… #măcaruncapitol. 😀 Cărțile acestea sunt recomandări, dar nu TREBUIE să le citiți – conceptul acesta de ”trebuie” mă exasperează. Consider că fiecare om are ritmul său, gusturile sale, alegerile sale. Dacă vreodată totuși căutați ceva diferit sau altfel, poate vă ajută din când în când astfel de recenzii.
Până la final de martie, am citit 11 cărți. Din acestea, 4 cărți sunt din heptalogia fantasy ”The Death Gate Cycle” și despre aceasta voi scrie separat atunci când va fi cazul. 2 cărți nu prea mi-au plăcut, așadar rămân cu celelalte care m-au impresionat, majoritatea ficțiune în limba engleză (păcatul meu, ce să fac). Puteți fi siguri totodată că eu cu mânuța mea scriu aceste recenzii, și nu vreun bot de inteligență artificială, cu toate că inițialele numelui meu sunt A.I.
Castelul de Hârtie – Miranda Cowley Heller – 3 din 5*
Despre Castelul de Hârtie sau The Paper Castle cum îi spune titlul original, am postat separat pe instagram, e drept, dar voi scrie și aici. Unul din motivele care m-au determinat să recomand mai departe cartea e cel al prejudecății. Încă de la început, e foarte ușor să judeci personajul principal, pe Elle: și-a înșelat bunul soț cu cel mai bun prieten al ei din copilărie. ”Teribil, groaznic” ați putea zice și probabil că așa e într-o bulă ermetică, utopică. Într-o lume, însă, care se vrea perfectă, dar este absolut imperfectă, nu este atât de condamnabil când înțelegi de unde vine infidelitatea. Când înțelegi ce e sub preș, ce e în rafturile ascunse din sufletul omului, în cotloanele nearătate ale minții.
Cumva, stilul de scris și intriga m-a făcut să continui, deși îmi dădeam ochii peste cap (tipic mie), gândindu-mă ce ar putea fi atât de ”grav” care să justifice așa zisa atrocitate! Pe parcurs, ca și când foițele de ceapă s-ar fi dat la o parte cât să ajung la miez, am priceput. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple și am apreciat că mi-am reevaluat sentimentul față de carte. Stilul Mirandei te face să empatizezi cu personajele și să îți pară rău pentru tot ce s-a întâmplat teribil în viețile lor, încât le dorești binele, oricum ar fi acesta.
La final, m-am gândit la oamenii care se regăsesc în poveste și care și-au refuzat sieși (sau încă își refuză) o dragoste luminoasă, vulnerabilă, autentică, deoarece cred că nu merită. M-a cuprins o tristețe nemărginită și am înțeles, încă o dată, că alegerile pe care le facem în viață chiar sunt profund legate de iubirea pe care ne-o purtăm.
Nu vă așteptați la ceva WOW, dar deși am mai citit și alte cărți în care infidelitatea a fost abordată, parcă aici mi s-a părut așternută ceva clar, fiind legată de traumă.
Sorrow and Bliss – Meg Mason – 5* din 5 (în limba română o găsiți ca Suferință și Extaz)
Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu sentimentul de ”haos” din carte, dar apoi am realizat că nu prea e ușor să scrii despre tulburări mentale și să fii ”riguros”, dacă vrei ca cititorul (din nou) să empatizeze cu personajul principal suferind, Martha. Martha pare ”peste tot și nicăieri” pentru că, așa cum urmează să aflăm la un moment dat, ceva nu e în regulă cu ea.
De la stări psihotice și bipolare, comportamentul Marthei pare enervant și chiar inexplicabil uneori. Apoi, lumina începe să apară în fragmente printre rânduri, până când se dezvăluie în întreaga sa claritate. Cu toate că m-a sensibilizat și am plâns oleacă la niște scene emoționante, nu este o poveste tristă! Dimpotrivă, îndrăznesc să spun că există o doză de speranță și bunătate, un ”redemption” frumos al personajelor spre sfârșit, fără să pară forțat.
Unele laude sau recenzii de pe copertă indică o carte ”tristă, dar amuzantă”. Umorul nu este prezent în forma sa clasică în carte și chiar nu aș alege deloc aceste cuvinte pentru a o descrie. E scrisă într-un mod foarte realist, sumbru pe alocuri, halucinativ dar fără să dea în neînțeles, cu ironie și cu multă iubire. Totodată, este și o poveste frumoasă de iubire, trebuie spus. Pentru că toată lumea are nevoie de iubire. 🙂
Late Nights on Air – Elizabeth Hay – 5* din 5 (pe aceasta nu am găsit-o în limba română, din păcate)
Cartea aceasta mi-a fost recomandată de soțul meu, care la rândul lui a găsit-o într-o postare de pe Reddit ca o carte ce are o atmosferă asemănătoare serialului ”Mad Men”, amândoi fiind fani ai acestuia. Nu știu cât de mult seamănă cu Mad Men în sine, dar cu siguranță, este o carte de atmosferă, ca un film superb vizual, și m-a cucerit.
Nu știu cât de mult am povestit despre asta, dar mă atrag zonele arctice și subarctice, găsesc fascinantă gheața imensă sub tăcere și vegetația puțină, aerul tăios și rece. Ador marea și soarele, pădurile, dar cumva, apreciez astfel de peisaje. Elizabeth Hay m-a introdus în atmosfera aceasta, din nordul Canadei, de această dată, fără să știe că-mi plac astfel de locuri. Bineînțeles, nu este doar o carte descriptivă, apar și personaje care însoțesc firul molcom al poveștii.
Mare lucru nu se întâmplă, dar se întâmplă destule, ca să zic așa, sau destule cât să mă țină pe mine captivată. Unele pasaje sunt pline cu dialoguri inteligente, altele cu frânturi de peisaje tăcute, umbrite de o tristețe rece, dar frumoasă. Oameni imperfecți conturați pe un spațiu friguros, calm, care ascunde tumult în inimile lor. Chiar mi-a plăcut mult, dacă o citiți vreodată, aștept impresiile voastre. 🙂
The Bread the Devil Knead – Lisa-Allen Agostini – 5* din 5 (nici pe aceasta nu am găsit-o în română)
Nu cred că am citit până acum vreo carte scrisă de cineva din Trinidad & Tobago, dar mă bucur că am început cu aceasta! Nu știu cum ar fi tradusă în românește, pentru că limbajul englez-creole specific insulei este prezent în varianta din limba engleză, ceea ce i-a dat și mai mult farmec. Știind și că manuscrisul inițial a fost respins la început de unele edituri, dar autoarea a persistat, cumva, demonstrează (pentru a n-a oară) că nu întotdeauna ce are valoare este și popularizat…
Am fost surprinsă de franchețea din vocea personajului principal când se referea la violență, Alethea (Allie sau Girlie), o femeie de aproape 40 de ani, în aparență independentă și puternică, dar cu urme de vânătăi pe corp de la partenerul său, captivă într-o relație abuzivă. M-a frapat seninătatea cu care scenele de violență sunt descrise ca ceva aproape firesc, apoi mi-am dat seama: când crești cu agresivitate în jur, devine aproape o normalitate. Ei bine, The Bread the Devil Knead este despre ieșirea din această ”normalitate”, o evadare nu tocmai ușoară. Cumva, toate acestea sunt îmbrăcate într-un umor specific, care ușurează oarecum parcurgerea lecturii.
Pâinea pe care a frâmântat-o diavolul – cam așa s-ar traduce expresia trinideză (?) în românește, folosită în contextul consecinței dacă faci ceva rău (…”vei mânca pâinea…”) care e foarte sugestivă pentru acțiunile care se întâmplă în poveste. Sigur, ”diavolul” nu are decât fața oamenilor care ei înșiși fac anumite alegeri în viața lor și ajută la aluatul pâinii. De la probleme de rasism și sexism, dar și loialitate și speranță, ba chiar și ”mântuire” (redemption), cartea este excelent scrisă și oferă o perspectivă valoroasă din această micuță insulă, asupra unor probleme generale ale lumii noastre.
The Headspace Guide to Meditation & Mindfulness – Andy Puddicombe – 5* din 5 (ați ghicit, nici aceasta nu este disponibilă în limba română)
Singura carte de non-ficțiune din listă este despre meditație. Am citit 2 cărți despre meditație anul acesta, ambele scrise de doi călugări budiști (oameni albi, deveniți călugări*), dar aceasta mi-a plăcut mult mai mult. Meditația este probabil prost înțeleasă de majoritatea dintre noi și mai greu de pus în aplicare în funcție de cum o percepem. Andy simplifică mult toate aceste lucruri și folosește diverse povești personale pentru a ilustra beneficiile meditației, dar și tehnici specifice de meditație.
Tonul lui este unul încurajator și blând, nu arogant și atotștiutor și mi-au rămas în minte câteva ”învățături” foarte bune despre viață, mai degrabă, nu despre meditație în general. Aș spune că meditația e doar un instrument pentru a avea mai multă claritate asupra minții noastre, în tot zgomotul zilnic și continuu care ne înconjoară. Sigur, am încercat câteva practici de meditație după cartea lui, unele au ieșit ok-ish, altele nu, dar mai am de învățat. Însă mi s-a părut un punct foarte bun de plecare pentru oricine este interesat de acest subiect sau practică. 🙂
