Despre prezență, FOMO și RESET

Undeva pe la începutul anului, scriam (pe instagram) despre cât de mult sau puțin prezenți suntem în viața noastră, față de noi înșine și oamenii din jurul nostru. Era și ceva ce îmi propuneam să fac pentru mine – să nu mai încerc să le fac ”pe toate peste tot toate odată” și să mă concentrez pe ce este important. Este sau nu este blogul meu parte din acest important? Dar evenimentele culturale care se întâmplă în oraș cu această ocazie unică de TM2023? Propria-mi nuntă sau jobul care îmi pune pâinea pe masă? Cred că răspunsurile sunt evidente. Am avut o nuntă superbă.

M-a cuprins un soi de resemnare lunile acestea cu cât treceau evenimentele la care nu mă duceam. Mă uitam în gol la pagina blogului, postările pe Instagram, Facebook peste care se punea ușor praful. În lumea asta, dacă nu postezi, nu exiști. Eram intens prezentă în viața mea fizică, dar… în viața online, aproape deloc, sau prea puțin cât să conteze. Nu regret nimic. Dar un FOMO într-un colț de minte tot mi se formase. Îmi place să fiu prima la unele lucruri, și nu eram. Spiritul competitiv din mine era rănit. Mărturisesc, m-am simțit geloasă.

Când ești blogger/influencer sau orice fel de om de online, (eu mă consider doar un blogger), ai două opțiuni: ai viața ta și ai viața de Social Media, sau cele două sunt combinate într-una. Nivelul meu de expunere este divizat între blog și viața personală, și asta e o alegere asumată, nu tot ce fac trebuie să fie pe internet. Plus că nu vând nimic. Lucrez cu mintea, cu voința, cu intelectul, cu experiențele culinare, culturale sau turistice, aceasta e valoarea mea. Nu fața, nu corpul, nu cosmeticele, hainele, sau nu acum. Nu că nu ar avea o valoare intrinsecă pentru mine, dar nu despre asta e vorba. Ce mă doare, de fapt, este ”talentul” meu nevalorificat. Pentru că, până la urmă, nu sunt eu vs alții, sunt eu vs eu. Gelozia nejustificată s-a evaporat.

Să vă spun că în luna Mai blogul meu a împlinit… 14 ani de existență? Am comemorat asta abia în 2019, când erau doar 10. Să vă zic că am fost la concert Roger Waters și cât de mult am vrut să scriu despre și nu m-am mobilizat? Să mă plâng că am refuzat invitații pentru că urma să plec din oraș? După cum vedeți, o fac. A murit blogul. Trăiască blogul. Aceasta nu e o încercare de resuscitare. Eu încă sunt aici. Este mai degrabă o realizare și o reconciliere a PREZENȚEI mele din online. O prefer pe cea din offline, dar cum nu sunt făcută să stau în cochilia mea, scrisul e poarta mea deschisă spre lumea virtuală.

Nu am nici o concluzie. Să spunem că acest articol e ca un RESET și o descărcare totodată. Dar dacă vreodată ați simțit o astfel de ”vină” ca mine, să nu aveți dubii, ați ales bine. Până la urmă, trăim cu oameni lângă noi, nu holograme hrănite de ego. Ei întâi, apoi restul. Trăiți ȘI experiențe în care uitați să faceți poze. Fiți prezenți ȘI în viața care contează.