Informația este cel mai de preț lucru pe care îl pot oferi pe acest blog. Deseori, doresc să o îndrept spre lucrurile care sunt mai puțin discutate, să atrag atenția asupra unor perspective pe care nu le avem zi de zi, și, cu toate că schimbarea climatică e un subiect mai puțin popular, el își are locul său în egală măsură aici. Consider că deși ne impactează, poate, mai limitat pe noi, românii, decât pe alții, și ne permitem să gândim egoist din acest punct de vedere, este bine să avem și o viziune de ansamblu asupra lucrurilor din jur. Lumea nu se termină unde se termină gardul nostru, și, cinic vorbind, în tot răul e și un bine.
“The hardest truth about climate change is that it is not equally bad for everyone.”
Cartea lui McKenzie Funk, ”Windfall: The Booming Business of Global Warming” (pe care am citit-o în engleză), mi-a oferit o astfel de viziune, doar că dintr-o altă prismă. Bine bine, vorbim despre schimbările climatice, printre ele, încălzirea globală, cum contribuie omul la ea, știm pericolele, știm cum se manifestă, dar … există oare oportunitate în dezastru? Există, desigur, prin ochii unor ”băieți deștepți” și aș dori să împărtășesc cu voi niște studii de caz din cartea lui McKenzie. Sper doar să aveți răbdare să citiți. 🙂
Mi-a plăcut foarte mult că omul a stat de vorbă cu oameni, antreprenori politicieni, sau militari, care găsesc moduri de a privi schimbările climatice ca pe o șansă de a face … bani, sau într-un mod mai idealist, de a nu intra în panică. McKenzie grupează cartea în 3 piloni mari, pe care o să structurez și eu articolul: Topirea, Seceta, Potopul. Încerc să evidențiez, cât mai simplu, câteva cazuri care mi s-au părut interesante din fiecare.
TOPIREA
Știți cum e cel mai ușor, momentan, ca vasele să treacă din Oceanul Atlantic în Pacific și invers? Prin Canalul Panama, care e un punctișor între America de Nord și cea de Sud. Ruta aceasta e mult mai favorabilă decât traversarea Atlanticului până JOS, la pasajul Drake (Drake Passage) și capul Horn (gândiți Sudul Americii, Antarctica), un drum mult mai periculos și ineficient de parcurs. Ehei, dar vorbim despre schimbarea climatică, nu? Dacă JOS îi nașpa, mijlocul e compromisul cel mai bun, cum e SUS?
Păi SUS (cu harta în minte, oameni buni, așa cum vă uitați la ea derulată) e Oceanul Arctic. Momentan, nu prea poți să treci cu vase prin Arctic decât dacă ești într-o misiune sinucigașă și ți-ai ales moartea cea mai cruntă, unde îngheață iadul. Sau … poți? Odată cu încălzirea globală, gheața groasă și densă din zona Arctică se topește, și în curând va face posibilă o altfel de viață în zona respectivă – are potențialul de a da acces unui pasaj de traversare din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific ce nu era posibil înainte din cauza condițiilor de frig extrem și imposibilitate tehnică, așa numit ”The Northwest Passage”.
Poate că această cale de traversare nu ar fi reprezentat o atracție dacă nu ar fi făcut o economie serioasă alternativei prin canalul Panama (timp și bani), și dacă nu ar fi ținut, în adâncurile ei, rezerve enorme de petrol și gaze naturale. Ne-om vrea regenerabili, dar petrolul încă dictează banii.
”The Arctic held two main prizes: petroleum and new shipping lanes. An estimated 22 percent of the world’s untapped deposits – ninety billion barrels of oil and 1,670 trillion cubic feet of natural gas, according to the U.S. Geological Survey – is thought to be hiding in the high north, some of it in territory that does not yet belong to any nation. The less ice there is, the more petroleum there is within reach, and the more pressure there is to stake a claim. Likewise, the less ice there is, the more the storied Northwest Passage – a long sought, long-frozen-over shortcut between the Atlantic and the Pacific – becomes a viable alternative to the Panama Canal, saving potentially shippers leaving Newark or Baltimore for Shanghai or Busan some for thousand miles and hundreds of thousands of dollars in transit fees and fuel costs.”
Deși o parte din linia de coastă accesibilă în urma topirii aparține Canadei, maparea apelor dezghețate nu s-a disputat. Canada susține că tot ea le deține, Statele Unite se bate cu pumnii în piept că sunt ”ape internaționale”. Există o Lege a Mării (Law of Sea), întocmită de Națiunile Unite în 1982, care adresează asemenea drepturi navigabile, accesul la resursele din apă, drepturile de pescuit și altele. La maxim 300 de km de coasta unde o țară are suveranitatea pământului, se pot deține în aceeași măsură și resursele acquifere. Practic, împărțeala ar trebui să fie făcută, just, între Canada, Statele Unite, Rusia, Norvegia și Danemarca.
Fiecare țară își vrea colțul din pită, și, deși momentan nu e mare scandal pe subiect, pita asta, uneori, se ia și cu forțe militare ….. Unele care sunt deja acolo. 🙂 Cumva, nici nu mai contează DE CE se topește gheața impenetrabilă din Arctic: e important că SE ÎNTÂMPLĂ, e de neoprit, și cine e deștept, se va mișca repede. Trist? Probabil. Pentru unii, însă, e pragmatic, iar pentru noi, restul, va deveni curând (sau mai încolo curând, POATE), o realitate.
“But the truth was, under the Law of the Sea, the partition of the Arctic was already well under way. It was just that it’s less dramatic: What matter are bathymetric charts, seismic surveys, and good lawyers. Scientists are mapping the formerly charted seabed and they and politicians and lawyers will argue about what is and isn’t continental shelf, and whose is whose, and then the warming Arctic will be split five ways by five rich countries whose historic emissions helped make it such a worthy conquest in the first place – no flags or warships needed.”
SECETA
Când vă gândiți la secetă, musai să aveți în minte două aspecte: mâncare și apă. În primul rând, apa. Unde căldura se intensifică, perioadele uscate / calde sunt mai lungi, și apa se evaporă mai repede, nerămânând, deci, pentru consum. Așa apare ceea ce se numește ”stres hidric”. Adică ai nevoie de apă, și nu ai. Pentru a fi produsă, mâncarea are nevoie și ea, de apă: plantațiile sau producția de carne, în principal. Mai intră în ecuație creșterea populației globului, așadar, mai multă nevoie de mâncare.
Să recapitulăm: o să fie mai mulți oameni care o să aibă nevoie de mai multe alimente care au nevoie de mai multă apă pentru a fi produse. Și apa nu-i.
Ați spune că hey, avem atâtea oceane mari, cum să nu fie apă. Da, dar oamenii normali beau apă dulce, nu sărată. Majoritatea apelor lumii este sărată, o proporție foarte mică e dulce, potrivită pentru a fi băută sau folosită pentru alte activități adiacente traiului zilnic.
Unde este o nevoie, poate fi și o investiție: fie în desalinare, echipamente pentru eficientizarea utilizării apei, transportul apei și așa mai departe. Dar nimic nu e mai bun decât să ai titlu de proprietate asupra apei propriu zise: investițiile în ”water funds” și ”water rights” – un fel de drepturi legale de a folosi apa ce trece printr-o anumită proprietate. Se creează astfel o ”piață a apei”, ca o bursă, știți, unde se negociază prețul apei dintr-un loc în altul. Companiile cumpără astfel asemenea ”drepturi la apă”, pe care o folosesc apoi după bunul plac (Nestle Waters vă sună cumva cunoscut?)
”Once Summit purchased Australian farmers’ water, he said, the firm banked it and leased it right back to them and their neighbours. Returns were already a safe 5 to 6 percent a year. “There’s no risk,” Dickerson said. “If some guy doesn’t pay, we still own the water. It’s like you turn off a tap.”
Situația este muuuult mai complicată decât asta, sigur, și nu funcționează peste tot așa, dar există numeroase riscuri ce vin odată cu obținerea dificilă a apei dulci, necesară supraviețuirii omenirii. Unii oameni cred că ar trebui pus un preț pe apă, pentru a impune responsabilizarea consumului, alții cred că trebuie să fie un drept de bază al omului. Tensiuni pot oricând să apară din redistribuiri incorecte ale apei către companiile private care le dețin, sau din deciziile unor state, județe, autorități locale de a construi bazine sau diguri care să împiedice anumite cursuri de apă să curgă la vale pentru a alimenta și alte bazine dependente de ele …
Acesta e exemplul canalului All-American Canal, care, prin porozitatea zidurilor sale, permitea apelor râului Colorado să ude valea Mexicali, din Mexic, aflată chiar la graniță. Regiunea astfel irigată, a permis dezvoltarea bogată a agriculturii în zonă. Eh, betonarea canalului All-American, propusă de către Districul Imperial de Irigație ar împiedica acest curs natural. Cu toate că lui Mexicali îi revine parte din apa râului Colorado, o astfel de amenajare a canalului pe teritoriu american, ar îngreuna irigarea văii. Așa că …. să curgă procesele, dacă nu apa!
”For the climate investor, water was the obvious thing. Carbon emissions are invisible. Temperatures are an abstraction. But melting ice, empty reservoirs, lapping waves, and torrential rainstorms are physical, tangible – the face of climate change. Water is what makes it real.”
POTOPUL
Din fericire, nu ne referim la potopul biblic … încă. 🙂 Situația cu acest ”potop” se leagă de creșterea nivelului mărilor și pierderea de teritoriu locuibil. Păi cum, mai înainte zic că nu e apă, și acum că se mărește nivelul apelor, ce facem aici? Nu e chiar așa albă și neagră treaba, știți. Vă reamintesc că oceanele și mările sunt sărate, și devin mai sărate și mai acide. Tragică este perspectiva insulelor mici, care, în curând vor fi scufundate, și a unei țări continentale vulnerabilă la acest fenomen: Bangladesh. O țară săracă, dependentă de agricultură, căreia India îi pune zid. Literalmente zid. Bangladesh e înconjurată în cea mai mare parte de India, și, pentru a se delimita de problemele Bangladesh-ului, implicit de oamenii care se refugiază în India, ilegal, aceștia construiesc un zid la graniță.
Inundațiile sunt bune pentru fertilitatea plantațiilor din Bangladesh, dar cele extreme, aduse de musonuri violente, nu doar depopulează diverse arii, însă afectează recolte întregi. Cum o bună parte din țară este, de fapt, o Deltă, vă imaginați că taman ușor nu le este.
Adaptarea e mai ușoară când ești o țară bogată și îți permiți – exemplul Olandei, o țară obișnuită să trăiască sub nivelul mării de sute de ani, că deja a devenit expertă. Pentru țările sărace, însă, în afară de ziduri, ce soluții există? Pe lângă asta, se mai pune o altă problemă la fel de inconfortabilă: Refugiații climatici (fugind din zone în care nu se mai poate trăi ori din cauza căldurii extreme, ori pentru că nu mai au pe ce pune piciorul) unde se vor duce? Cine o să-i țină? Ce ar trebui să se întâmple cu ei?
“What Enamul wanted was a perfect fence, something that could keep the Bangladeshis out no matter how unlivable Bangladesh became. (…) … but like many people today he now approached social problems with the mentality of an engineer. The question was not what we could do but what we could build, and India’s razor-wire-and-steel response to migration – much blunter than Europe’s varied responses to its African migrants – seemed to me even more representative of what was beginning to happen in this third stage of climate distortion, as the world faced up to rising seas in addition to melt and drought. Walls. From here on, in one sense or another, this is what those of us who could afford them were engineering against climate change. Those who could not afford them would be stuck on the other side.”
Dacă vreți și un exemplu pozitiv, la acest capitol, despre cum unii, totuși, fac bani din creșterea nivelului apelor, revin cu Olanda. Koen Olthuis este un tânăr arhitect care crede că orașele ar trebui mai dinamizate, și proiectele lui imaginează orașe plutitoare ca soluție la pierderea terenului. Orașe construite pe fundație artificială, care să poate fi puse pe apă, și demontate sau deplasate în caz de urgență. Să fie asta o soluție a viitorului? Cine știe. Însă e o soluție.
”For years, the Netherlands had been playing defense. It erected barriers and pumped water out of polders. Olthuis’s vision, in brief, was to play offense – to build a floating world on top of the water rather than trying to keep the water out.”
Nu aș avea o concluzie la acest articol sau la cartea lui McKenzie, care mi s-a părut ușor tehnică pentru cineva care nu cunoaște anumite terminologii sau concepte, dar totuși revelatoare. Nu sunt fană a schimbărilor climatice făcute de om, și mi se pare ironic că tot cei care contribuie la ele (marile țări emițătoare de emisii de carbon) sunt cele care vor câștiga, într-un fel sau altul, de pe urma acestor fenomene. Mă deranjează, mai mult, nedreptatea consecințelor, dacă vreți să spunem așa. Sigur, rușii nu au nici o vină că parte din Siberia poate deveni teren agricol, și pe ei o să-i doară în fund de cererea de mâncare, dacă și-o pot asigura lejer. Dar săracii, care oricum sunt săraci?
Din păcate, nu cred că lumea așa cum a fost, va mai arăta la fel în 20-30 de ani. Suntem mult prea egoiști, în marea noastră majoritate, și prea lipsiți de perspectiva termenului lung, pentru a ne păsa cu adevărat. Nu îndemn la înfrângere, sau acceptarea situației neapărat, ci la judecată mai responsabilă sau la empatie. Poate o să vină momente în care o să avem nevoie de ele.
_______________________________
“Perhaps the most magical assumption of the moment is that our growing belief in climate change will lead to a real effort to stop it. But as I discovered in Canada and Greenland and Sudan and Seattle and all over the globe, that is not automatically true. We are noticing that in this new world, there is new oil to find. There is new cropland to farm. There are new machines to be built. From what I have seen in six years of reporting this book, the climate is changing faster than we are.”
”The issue, specified the Maldivian ambassador, ”is not UN membership. Sure enough, these islands can disappear, and along with them a few millions of people, and the world will go on. But is that what human civilization has come to? When countries or peoples who become an inconvenience, that we let them go, as with the Darwinian survival of the fittest?”
”Only Russia would say out loud what the other Arctic nations were beginning to recognize. ”Global warming is not as catastrophic for us as it might be for some other countries,” declared a spokesman for the Ministry of Natural Resources. ”If anything, we’ll be even better off. More of Russia’s territory will be freed up for agriculture and industry.”
“Warming will reshape the planet, and in broad strokes we already know how: Hot places will get hotter. Wet places will get wetter. Ice will simply melt. Poor, most tropical countries, those least responsible for the consumption that fuels the factories that produce the emissions that cause the warming, will be hit hardest, but wealthier, higher-latitude regions – Europe, Canada, the United States – are not entirely immune.”
“If we know the risks, why aren’t we doing anything? (…) Elke Weber suggests that at both levels where humans make their decisions – emotional and analytical – there are roadblocks. The emotional block: What we don’t see, doesn’t scare us. (…) At the analytical level, there is, along with the tension between individual and systemic risk – an apparent tragedy of the commons – something economists call hyperbolic discounting. It goes like this: Offer to give someone either 5$ today or 10$ next year, and he’ll probably take the 5$.”
