Ce durează și ce e acum – Dilemă omenească

Să știți că atunci când scriu despre sustenabilitate, nu scriu doar pentru ”probleme de mediu”, fenomene globale sau economice – apropo, că nu am mai scris de mult despre această natură. Sustenabilitatea e un concept care merge dincolo de mediu, din punctul meu de vedere – adresând calitatea vieții de a dura în timp, cu accent pe ”calitate”. Pornește de la ce ne înconjoară ca sistem de suport, că doar nu ne tragem resursele din nimic, dar are ramuri și în viața de zi cu zi, în sănătatea dezvoltării noastre ca oameni.

Omul, se știe, a vrut mereu, cum zice Pascal, să fie înger, dar ajunge bestie (“Man is neither angel nor beast, and the misfortune is that he who wants to play the angel plays the beast”), pentru că e un muritor cu dorințe de nemuritor, trăind, de fapt, ca și când ar muri mâine. Emit, astfel, o întrebare.

Cum ne așteptăm să avem lucruri durabile dacă ne dorim tot acum și ieri, dacă se poate?

Desigur, este nedrept să ceri omului să continue să meargă cu o căruță trasă de cai astăzi, când există moduri mai avansate de a face asta, metaforă aplicabilă pentru multe arii din viață. Nu contest progresul tehnologic continuu. Doar că acest progres ne propulsează viețile la o viteză cu care nu știu dacă suntem echipați să ținem pasul, sau, dacă îl ținem, cât de mult ne costă.

Ne dorim relații care să dureze, clădiri care să dureze, mașini, haine, materiale, siguranță, ”să ne țină”, să nu se strice, dar nu putem sta calmi 5 minute fără să ne uităm la telefon, poate-poate avem vreo notificare, dăm bani pe fast-fashion fără să ne intereseze vreo responsabilitate, nu știm să investim în oamenii de lângă noi pe termen lung. Vrem să știm sau să avem tot acum, sau ca ceilalți să știe, dar nu înțelegem că pentru a construi experiență, trebuie să înveți, să citești, să aprofundezi, să faci greșeli, să investești în calitate, în producție etică și așa mai departe.

Într-o lume în care vrem să ni se dea totul instant, cum ar putea acest instant chiar să și dureze?

Lucrurile mari se construiesc în timp. Disciplina, consecvența, răbdarea. Cum să creezi obiceiuri sau relații sustenabile, dacă noi le dăm pentru distracții de moment, acum, ca vrabia de pe gard? Călătoria în timp există, se numește ”săritură din momentul acum în alt moment acum, tânjind după etern”.

Mi-e teamă că nu suntem dispuși să facem unele lucruri lent, să așteptăm, să ne dedicăm. Vrem să fim sănătoși, dar nu facem sport acum, că ni-i lene. Vrem să devenim experți, să facem averi, dar nu ne dăm interesul la serviciu, ne plângem. Vrem să avem copii educați, cuminți, dar nu ne petrecem timpul cu ei suficient, le dăm jucării și gadget-uri și tot ce vor ei ca să tacă, să nu mai plângă. Cedăm tentațiilor aproape mereu, nu putem să ne abținem. Și apoi ne mirăm că nu reușim să strângem bani? 🙂 Defrișăm păduri extensiv și apoi ne doare că nu cresc copacii la fel de repede. Exemplele pot curge mai la vale, în afara acestui articol.

E paradoxal să credem că lucrurile sustenabile, care sunt menite să dureze, se clădesc în viteză, mai ales când vine vorba de oameni – instituții, sisteme, programe, educație. Și cred că undeva, în puțul minții, știm toate aceste lucruri – dar ne-am obișnuit să acționăm contrar lor. Mai bine spus, reacționăm, repede, la ce ni se pune pe tavă și ne țesem așteptări așijderea.

Lanțul slăbiciunilor are o verigă enormă lipsă – cum o punem la loc, cum o reparăm? Cum scăpăm de bestiile timpului ”acum”, pentru a clădi un viitor mai bun, ”rupt din Rai”?

2 comentarii

  1. Ah, ce subiect. Eu, sincer, I’m torn, vorba englezului. Să trăim ca și când nu am muri niciodată și, în același timp, să trăim ca și când am muri mâine. Pentru că, literalmente, mâine îți poate cădea un ghiveci în cap când mergi pe stradă. Cred că echilibrul e cuvântul pe care îl caut, da. Sunt lucruri pe care dacă le amâni prea mult timp, riști să nu le mai faci niciodată.

    De curând am citit în DoR povestea lui Sorin, a Loredanei și a familiei lor. Poate o știi, dar o sumarizez aici și pentru ceilalți cititori ai tăi. Sorin și Loredana n-au plecat niciodată în luna de miere, fiindcă banii erau puțini și fiindcă au crezut că au timp. Apoi Sorin s-a îmbolnăvit de ceva. A aflat că are Huntington’s și viața lor s-a schimbat complet. Sigur, ei aveau din start o situație financiară mai grea, poate nu și-ar fi permis cine știe ce lună de miere, dar măcar 4 zile cu cortul la munte poate n-ar fi fost un efort financiar ATÂT de mare. Au zis însă să facă eforturi acum, că poate se bucură mai târziu. Iar mai târziu n-a mai fost timp.

    Știu că articolul este despre mult mai mult de atât și-s foarte de acord cu tine. Zic doar că e bine, într-o anumită măsură, să trăim ca și cum am muri mâine. Fiindcă nu e o enormitate să crezi că ai putea muri mâine. Sau peste un an sau cinci și tot devreme este.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.