Citim citim, dar să mai și scriem despre ce citim, nu? 🙂 Însă, pentru că mă pregătesc să vă scriu despre o carte mai profundă și complexă, fac un exercițiu cu una numai bună de citit lejer, la plajă sau în grădină, dacă aveți poftă de ceva mai ușor, dar în același timp amuzant și emoționant. Eu am citit cartea în engleză (Where’d you go, Bernadette), dar a apărut tradusă și în românește.
Bernadette Fox este o femeie care trăiește în Seattle, împreună cu familia ei – un soț vizionar ce lucrează la Microsoft și fiica lor, Bee, o fată foarte inteligentă și talentată, precoce pentru vârsta ei. Cu câteva zile înainte ca toată familia să plece într-o excursie în Antarctica, Bernadette dispare, și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea, e de negăsit! Povestea, așadar, se desface încet ca foițele de ceapă, lăsându-ne la final cu lacrimi adevărate, de emoție, și cu dezlegarea misterului. 🙂
Cartea e scrisă într-un mod neconvențional, ca mesaje, scrisori, sau e-mail-uri între diverse personaje: vecinii din comunitate, care sunt și părinții de la școala lui Bee, cei care o bârfesc pe Bernadette, în principiu, între Bernadette și asistenta ei virtuală din India, Manjula – de fapt, aici e printre puținele instanțe unde putem vedea în mintea lui Bernadette, restul sunt percepțiile celorlalți – mesajele între Elgie, soțul lui Bernadette, și asistenta lui de la Microsoft, și tot așa.
Multe lucruri sunt spuse despre Bernadette: că e în afara tiparului (asta înseamnă ”rebelă” in my book), arogantă, ignorantă, nepăsătoare, afurisită, frigidă, snoabă, chiar nebună – la asta se ajunge, în final. Iar asta doar pentru că Bernadette nu-i suportă pe oamenii din Seattle (îi critică mereu), pentru că sunt bârfitori, băgăcioși, și enervant de iraționali. Eu aș adăuga și că femeia are umor … unul mai aparte, desigur, dar e comică din punctul meu de vedere. 🙂 Singura relație faină pe care o vedem e cu fiica ei, Bee, la care pare să țină enorm. Puțini știu că, Bernadette Fox, în urmă cu 20 ani, era o arhitectă considerată geniu, o artistă avant-garde, o pionieră a ”clădirilor verzi”, sau cel puțin a construcțiilor ”în afara cutiei” (vezi Gaudi în Spania sau Hundertwasser în Austria).
Bernadette ar fi construit o casă numită ”Twenty Miles House”, pe principiul refolosirii materialelor aruncate, căutând la o distanță de maxim 20 de mile în jurul spațiului casei, fără a importa materiale scumpe și a lăsa un impact mare în mediul înconjurător. Felul în care e descrisă casa aceasta (și încă una) în carte e foarte inspirațional, mai că nu aș fi vrut să văd o poză cu casa asta fantezie – o casă luminoasă, realiată cu gust, creativitate, și originalitate. Aceste calități au dispărut din Bernadette după ce s-a mutat în Seattle cu soțul ei și a dat naștere fetiței lor. Cumva, Bee a devenit proiectul ei. Dar parcă nu e la fel când nu mai poți să îți explorezi propria creativitate izvorâtă din tine…
Nu că aș vrea să vă dau spoiler-e, de obicei încerc să păstrez recenziile spoiler-free, dar când, multe pagini mai încolo, am aflat DE CE Bernadette e azi așa cum e, comparat cu arhitecta premiată din vremuri, m-au podidit un pic lacrimile. Fetița ei s-a născut cu o deficiență la inimă și era posibil să nu supraviețuiască – așa că s-a rugat pentru o minune, promițând că nu o să mai construiască niciodată nimic dacă Bee supraviețuiește. Și Bee a supraviețuit. Astfel, Bernadette, o mamă feroce, dedicată, a lăsat baltă pasiunea ei, iar Bee a devenit singura ei preocupare.
Când Bernadette se rătăcește în Antarctica, măreția naturii ghețarilor și locurilor de acolo îi trezește simțurile creative și stinse, la viață. Dintr-o neînțelegere, ajunge să plece fără familia ei, fiind singură, și reaprinde, astfel, un foc de mult uitat. Dar nu vă spun mai multe, că merită să descoperiți singuri. 🙂 Mi-a plăcut însă foarte mult cum s-a regăsit ea în arhitectura naturală a Antarcticii, unde natura construiește fără reguli, fără măsurători, dar face totul perfect. Și, să nu mai menționez, m-a făcut și pe mine să vreau să merg odată în Antarctica. 🙂
Am apreciat și m-a emoționat legătura aceasta dintre Bernadette și fiica ei, însă mai puțin cea dintre ea și soțul ei – bănuiesc că, poate, aceasta nu era scopul cărții. În orice caz, un lucru mi-a rămas clar: fiecare dintre noi avem o pasiune interioară, și dacă nu o hrănim, ajunge să ne răpească din bucuria vieții, oricât am încerca noi să direcționăm acea pasiune spre alți oameni sau spre altceva. Conceptul de ”casă verde” și principiile lui Bernadette mi-au mers la inimă, pentru că și eu cred în lucruri asemănătoare, și deși nu sunt arhitectă, aș vrea să am o casă ”eco” făcută de mine. 🙂 Aici cred că m-am identificat cu personajul un pic, hehe.
Ca să închei, după cum spuneam: o carte simpatică, reușită, și foarte amuzantă – am râs cu voce tare pe alocuri. 😀 Va fi și adaptată într-un film anul acesta, cu Cate Blanchett jucând-o pe Bernadette – asta trebuie să fie interesant, îmi place de femeia asta! Și acum, îmi voi aduna forțele să vă scriu despre o carte care m-a lăsat praf … dar asta în câteva zile. O săptămână faină vă doresc!
0 comentarii