La cât de aiurită sunt, am confundat şi zilele – credeam că azi e miercuri şi că nu e aşa rău că am întârziat puţin cu povestirea. 😀 Of, of. Am primit, între timp, şi un premiu neaşteptat şi o leapşă de la o bucătăreasă pe care cu siguranţă o voi adăuga în blogroll pentru că e foarte interesant blogul ei. Ea este Miana. Fără alte introduceri …. vă prezint, Saad şi uriaşul.
Se spune că un mare negustor avea o fată tare frumoasă, o mândreţe, pe nume Saad. El stăpânea corăbii multe, ce cutreierau mările gemând de mărfuri.
Într`o zi sosi vestea că toate corăbiile lui se scufundaseră. Adânc se mai întristă negustorul. Îi merse din ce în ce mai rău şi nu trecu mult şi ajunse calicul calicilor. Atunci se mută cu fiica sa la ţară, într`o colibă de rând. Cu toate acestea, erau fericiţi, căci Saad îşi îngrijea cu drag tatăl şi făcea gospodăria cu sârg. În noua lor viaţă, fata era o încântare şi o bucurie nespusă pentru tatăl ei, făcându`l să se simtă cu totul şi cu totul fericit.
Într`o bună zi veni un om cu vestea că una din corăbiile sale, scăpată de la naufragiu, sosise în port. Mare fu bucuria fostului negustor când află nemaisperata veste. Se grăbi să iasă în întâmpinarea corabiei cu mărfuri. Înainte însă de a pleca, o întrebă pe fată ce şi`ar dori să`i aducă de la oraş.
– Un trandafir frumos, atât îmi doresc, fu răspunsul ei.
– Fiica mea, zise tatăl, cere`mi un lucru de preţ, căci acum, slavă lui Allah, suntem din nou înstăriţi.
– Îţi mulţumesc mult, tată, dar eu nu vreau decât un trandafir frumos, insistă Saad.
Atunci tatăl îi făgădui şi plecă. Se duse în port, luă în stăpânire corabia cu mărfuri şi porni apoi să caute un trandafir pentru fata lui. Dar nu găsi defel, căci încă nu venise vremea trandafirilor. Curând porni spre casa de la ţară. Cum drumul tăia printr`o pădure mare, după ce se întunecă, neguţătorul se rătăci prin pădure, aşa că, până la urmă fu silit să caute un loc de înnoptat. În depărtare, găsi o lumină. Merse într`acolo şi dădu de un castel mare. Intră în el fără să fie întâmpinat de nici o suflare omenească. Atunci începu să deschidă toate odăile una câte una, dar nu fu chip să găsească ţipenie de om.
În cele din urmă, cum se trezi în faţa unei mese pline cu cele mai gustoase mâncăruri şi cele mai alese băuturi, şi apucă să se înfrupte. Apoi, găsind într`un dormitor un pat moale, se afundă în el, dormind dus, până dimineaţă. Când se trezi, pe masă îl aştepta micul dejun. După ce mâncă, el coborî în grădină, de unde rupse un trandafir pentru Saad. Deodată, îi apăru în faţă o pocitanie cu trupul şi cu înfăţişarea înfricoşătoare, jumătate om, jumătate animal. Uriaşul îl întrebă cum de ajunsese acolo, iar negustorul se apucă să îi depene povestea lui, cum de ajunse să culeagă trandafirul pentru fata lui, Saad. Pocitania îi spuse:
– Mă învoiesc să iei trandafirul, însă cu o condiţie: să mai treci pe aici şi să aduci cu tine şi pe fiica ta !
Negustorul făgădui că aşa va face. Îi mulţumi şi plecă. Ajunse acasă, îi dădu fetei trandafirul şi îi istorisi ce i se întâmplase pe drum. Saad îi mulţumi cu căldură pentru toată strădania lui.
După câteva zile, fata îi spuse negustorului:
– Cred că a venit vremea să îţi ţii făgăduiala făcută pocitaniei, tată.
Purceseră la drum. Merseră şi merseră până ajunseră în pădurea unde se afla palatul pocitaniei. Intrară în el, dar nu aflară pe nimeni. În schimb, găsiră masa pusă şi patul gata pregătit. Mâncară şi se culcară, iar dimineaţa, pe când se aflau amândoi în grădină, veni şi pocitania. După ce îi dădu bineţe fetei, îi mărturisi că doreşte să îşi unească viaţa cu a ei. Pe Saad o cuprinse teama, iar tatăl ei răspunse răspicat că se împotriveşte acestei uniri. Pe chipul pocitaniei se iviră semnele unei mari tristeţi. Înfrângerea şi resemnarea i se puteau citi în ochii scăldaţi în lacrimi.
Mila se cuibări în sufletul lui Saad; se gândi cât de bine îi primise pocitania şi cât de nerecunoscătoare fusese când se arătase atât de hotărâtă să nu îl ia de bărbat. Ea îi ceru un răgaz de o lună până să îi dea răspunsul cuvenit. Şi pocitania se învoi, dar le ceru ca în tot acest răstimp să locuiască împreună, tată şi fiică, în palatul său, ca oaspeţi. Saad primi.
Pocitania făcea tot ce îi stătea în putinţă ca invitaţii săi să se simtă cât mai bine. Saad se minuna văzând odăile palatului pline cu cele mai frumoase şi mai minunate lucruri, împodobite cu perle şi multe alte nestemate. Trecu o lună, după care pocitania o întrebă pe Saad care îi este răspunsul.
– Ai fost tare bun şi darnic cu noi. În pofida înfăţişării tale atât de respingătoare, ai cele mai alese însuşiri ale sufletului, aşa că eu primesc cu dragă inimă să mă unesc cu tine.
Nu sfârşi bine de rostit aceste vorbe, că şi văzu cum pocitania se preschimbă într`un prinţ frumos. Cu o plecăciune adâncă, acesta îi sărută mâna şi îi spuse:
– Eram un prinţ falnic, draga mea, dar un vrăjitor rău m`a prefăcut într`o fiinţă cu înfăţişare dezgustătoare, sortindu`mă să rămân aşa până ce o fată frumoasă va primi să`mi fie soaţă. Înmiită va fi atunci bucuria lui Saad care se mărită cu prinţul şi făcură nuntă mare.
