Uneori stau și mă uit, fracturat, la societatea noastră românească. Spun fracturat pentru că nu pot contura, din bula mea mică, o monografie precisă. Comportamente repetate mă fac totuși să formulez uneori niște teorii, cum ar fi aceasta: nu știm să recunoaștem când greșim.
Sunt sigură că rădăcina acestei atitudini e mult mai adânc ancorată în sistemele (economice, familiale, culturale) din care ne tragem și e întâlnită în alte părți, dar încerc să subliniez niște idei din ce am mărturisit în ultima vreme la nivel colectiv. La nivel individual, cred că îmi trebuie un articol separat. Am observat că se întâmplă două fenomene în majoritatea incidentelor:
- Avem oroare sau rușine în a admite o greșeală. Uneori e chiar ignoranță, nu ne dăm seama că am făcut o măgărie.
- Avem o dificultate în a comunica acest fapt și deci riscăm să fim penibili în proces.
Noi ca oameni ne grăbim, desigur, să crucificăm pe alții când greșesc, pentru că, nu-i așa, suntem niște perfecți, mânca-ne-ar focul! Urmarea acestei arătări cu degetul, mai ales pentru scena publică, este evitarea, deoarece evident nu am vrea să fim spânzurați mediatic și ne vine să ne ascundem, să ne facem că nu știm despre ce este vorba. Dar știți cum e asta cu ”Vina recunoscută e pe jumătate iertată”?
Problema este că de cele mai multe ori, dovezile sunt chiar acolo, vorbele au ieșit singure din gura ”vinovaților”, sau minciunile spuse pentru a scăpa turma sunt ușor de demontat. Putem vedea asta mai ales la ”dragii” noștri politicieni plagiatori, la organizatori de festival (*hm hm* Electric Castle), persoane publice (*hm hm* un anume influencer deranjat de vergeturile femeilor) sau diverse instituții (*hm hm* vezi firme afiliate acestor oameni). Acestea sunt doar cazuri recente, incidente au mai fost de-a lungul timpului.
Rețeta e simplă pentru un om într-o asemenea situație: Nu recunoști că ai greșit, te crezi mai presus de asta, prin urmare, te eschivezi ca un popândău de la responsabilitate. Greșelile ne fac umani, și ocolind partea aceasta a vieții, ne îndepărtăm de la a crea conexiuni profunde cu cei din jur. E ca o nerecunoaștere a rolului pe care cei cu care interacționăm îl au în construirea modului în care vrem să conviețuim. Ei nu au nimic de spus, părerea lor nu contează, doar ce zicem noi e adevărat.
Asta mă duce la pasul 2: Provocarea legată de comunicare atunci când o dăm în bară. Sigur, îmi permit să enunț judecăți ca simplu om observator (blogger dacă vreți, ce comunică de ceva timp, tânăr profesionist ce are nevoie să comunice constant la job cu clienți), fără studii în acest sens. Dar observațiile mele țin de bun simț și mintea cocoșului. Dacă mă uit la politicieni, ei nu comunică deloc, oricum. Răstoarnă atenția de la subiect, refuză să răspundă, se ascund și așteaptă să treacă valul – pentru că, din păcate, nu li se întâmplă mai niciodată nimic. Vedeți tragedia podului de la Luțca – vi se pare că o să recunoască cineva vreodată acolo că a luat pur și simplu niște decizii greșite, în propriul interes bănesc, că au zis ”lasă că merge și așa”? Mă rog, când ”greșelile” sunt o urmare a corupției, vorbim despre ceva mult mai grav. Mă întreb des de la cine am eu pretenții, până la urmă? (ba chiar…de ce le am?)
Non-expertiza mea de analiză a comunicării merge mai departe. Am urmărit ca studiu de caz ce s-a întâmplat la festivalul Electric Castle. EC a vândut mult mai multe bilete decât are capacitate în acest an. Cu alte cuvinte, s-au lăcomit. Iar asta a avut ca repercusiune niște probleme cu transportul celor care făceau naveta la Cluj și care contau pe asta. Abia sâmbătă au postat ceea ce aș numi ”a lame ass apology”, cu un aer de aroganță și aproape deloc empatic cu problemele oamenilor. Ba chiar ei cereau empatie și răbdare!
De ce este atât de greu să ne asumăm responsabilitatea în mod sincer și să învățăm din asta pentru alte dăți? Sigur, nu dă bine la ego, dar mai dă-l încolo de ego. Măcar nu rămân oamenii (unii) cu un gust amar după interacțiunea cu noi (om, entitate, eveniment etc.). Toate cele de mai sus (exceptând problema corupției, repet, acolo e o caracatiță prea mare pentru acest articol, acolo nu e în interesul tău să zici că ai greșit) ar putea fi mult mai ușor spuse și asumate în mod transparent și sincer. Am avea de 1,000 de ori mai mult de câștigat dacă am spune, pentru exemplul ilustrat:
”Am greșit și dorim să ne cerem scuze pentru că nu am reușit să vă oferim la cea mai bună calitate partea de transport pentru festival. Știm că nu o să compenseze pentru experiența prost gestionată, însă primim deschis acest feedback și încercăm să fim mai buni data viitoare. Ce soluții propunem pentru moment: … Mulțumim pentru răbdare și sperăm că ne vom bucura împreună în continuare de concertele și evenimentele pe care vi le-am pregătit în aceste zile.”
Ceva în liniile de mai sus. Nu trebuie cine știe ce răspuns PRistic bombastic de fațadă. De când sinceritatea e mai puțin valoroasă decât o copertă artificială de vorbe care nu înseamnă nimic? Credeți că oamenii au fost mulțumiți cu această postare? La câte comentarii am citit… repet, studiu de caz, fără #hate.
Aidoma în cazul lui George Buhnici. A scris un ”lame ass post”, fără apology, dând vina pe troli și pe nu știu ce. Omule, ai scăpat porumbelul, ai spus o mizerie, nu te-ai comportat ok într-un moment probabil de beție, nu ești tu când ți-e foame, nu te mai învârti în jurul rahatului. Cu siguranță ar fi avut un alt fel de impact un răspuns onest și asumat, nu scuze penibile de genul ”Dar eu îmi iubesc nevasta”. Da, George, știm, nu despre asta e vorba, n-ai înțeles nimic. Răspunsul BCR putea să se apropie razant de asemenea eșecuri în comunicare adecvată, dar cumva au scos-o la capăt, la limită.
Este absolut normal să facem greșeli. Fie că nu suntem conștienți că le facem, fie că le facem neintenționat – e parte din natura umană, tuturor ni se întâmplă. Însă răspunsul nostru ca societate la demascarea lor este să fim agresivi, să ne căutăm scuze, să facem orice, mai puțin să recunoaștem că am derapat un pic. Mi-e greu să cred că acesta e stilul care se dorește. Oameni care critică oricum vor fi, însă personal, consider că putem mai bine de atât. Îmi doresc o societate mai transparentă cu ea însăși, care să nu fugă de răspundere atunci când e cazul.
Calea cea mai ușoară, din punctul meu de vedere, e cea a sincerității, care nu te pune într-o situație penibilă și care îți dă șansa și să chibzuiești la ce poți îmbunătăți ca om. Negarea și neasumarea nu îți vor da niciodată o șansă de a fi un om mai bun. ”Am greșit, îmi pare rău” îți poate da totuși oportunitatea asta, dacă vrei, chiar dacă ți se pune un nod în gât de mândrie sau rușine, că așa am crescut, cumva, toți. Putem crește și altfel, zic eu.