La hora Cueto

*acest articol participă la concursul de recenzii Face-a-book organizat de librăria Humanitas. Îmi încerc și eu norocul, în stilul propriu de a scrie despre cărțile pe care le citesc.

În atingerea obiectivului meu de a citi cărți a cel puțin 25 de autori străini, am bifat și Ora Albastră – Alonso Cueto, autor peruvian. La început mi s-a părut tipica telenovelă latino. Nu mi-am schimbat opinia chiar la 180 de grade, dar am reușit să ”absorb” liricul din acest roman premiat ”Herralde” în 2005.

Titlu: Ora Albastră ( La hora azul )
Autor: Alonso Cueto ( PE )

Despre ce e vorba:
Adrian Ormache este un avocat de succes, cu familia perfectă, vacanțele și mai perfecte ( dacă se poate așa ceva! ), în fine, pare să le aibă pe toate. Iluzia se spulberă odată cu moartea mamei sale. În același timp află de la Ruben, fratele lui, că tatăl său, fost militar curvar ( aoleo, scuzați de cuvânt ) și om depravat, a violat o tânără indiancă dintr-o garnizoană. Oricum relația lui Adrian cu părintele lui nu era prea bună, deoarece acesta divorțase de mama lui, ea nemaisuportându-i nopțiile de beție și decadență.

Adrian găsește printre lucrurile mamei sale și o scrisoare de la Vilma Agurto, mătușa indiencei din garnizoana de la Huanta, prin care femeia îi blesteamă familia. Mama sa ascunse această scrisoare pentru mult timp. Astfel că, deși la început refuză gândul și încearcă să i se împotrivească, Adrian sfârșește prin a căuta mai multe informații despre trecutul tatălui său cu indianca Miriam. Se întâlnește cu diverși oameni care l-au cunoscut pe ”general”, însă e tras pe sfoară și șantajat de o impostoare care îi cere bani, o femeie săracă aflată în complicitate cu acești falși prieteni. Folosindu-se de poziția de avocat, Adrian scapă de amenințări și ia în posesie de la ei 3 fotografii vechi în care apăreau tatăl său și indianca. Imaginile aproape îl obsedează și începe să ascundă cât mai multe lucruri soției sale, Claudia.

Întreaga căutare e dezolantă și îl duce pe Adrian dintr-un loc în altul. N-o să vă mai spun decât că până la urmă Adrian o găsește pe Miriam … datorită determinării sale sau poate datorită destinului. A, stați că nu se termină aici povestea. Se termină doar povestea mea. 🙂 Rolul meu nu poate merge mai departe, partea aceasta voi trebuie să o jucați. 😀

Opinie personală:
Când am început să citesc ”Ora Albastră”, după primele pagini, am avut impresia că m-am apucat de citit vreo telenovelă sud-americană. Bine că sunt perseverentă și nu las ușor cărțile din mână, așa că am continuat. O să încerc o comparație, deși poate nu e cea mai reușită. Știți clopotul lui Gauss ? Curba aceea care începe ușor să crească, atinge maximul și rămâne un pic acolo, apoi descende treptat. Așa m-am simțit și eu pe măsură ce citeam Ora Albastră.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu este un roman fabulos, un ”wow” desăvârșit care nu vă mai lasă să respirați. Mi s-a părut însă interesant ( știu că e un cuvânt ingrat, dar nu-mi vine altceva-n cap ) cum se încearcă inserarea imaginilor peruviene în poveste, cu locuitorii de la oraș, de la sat, cu ce beau și mănâncă, cum arată locurile, pe scurt, spiritul local. Asta în timp ce sentimentele implicate cresc în intensitate, ca spre final să se limpezească situația. Conflictul e mai mult unul interior, aș zice, pentru că asupra lui Adrian vin toate și parcă prea brusc. Dezolarea și pasiunea ce-l cuprinde, îl face să acționeze foarte diferit, revelându-i o parte din moștenirea comportamentală primită de la tatăl său, mirat de omul care a ajuns. Dar dacă toate aceste întâmplări l-au făcut să privească înăuntrul lui și l-au ajutat în a se cunoaște pe sine mai profund, atunci sunt binevenite. Regăsesc, deci, și în această carte, durerea specific latină. Autorii de asemenea gen au o înclinație deosebită pentru a reda suferința și pentru a-l face pe cititor să fie acolo, în poveste. Cred că acesta e un mare atu al romanului de față, stilul, mai degrabă decât povestea.

Citate:
”Dovedise lumii că era mai puternică decât vitregiile vieții. Curajul ei izvora din tragedia dezamăgirii suferite. Să nu-l mai vadă, să nu-l mai audă, să nu mai știe nimic de el, să se îmbrace bine, să-și păstreze zâmbetul și să-și țină mereu capul sus, să organizeze cu prietenele serate unde să servească ceaiul și să asculte muzică, acestea au fost principiile atitudinii ei elegante în fața eșecului. Întotdeauna s-a străduit să extindă eleganța acesta, în toate sensurile, asupra noastră. Ne sfătuia să ne păstrăm mereu cumpătul. Când aveți o problemă, ne spunea, trebuie să o plasați în contextul ei și să-i analizați toate soluțiile cu mare grijă înainte de a opta pentru una.”

”Se zice că așa ajungi când ești la război, că te simți atât de groaznic, încât îți pierzi mințile, nu mai știi nimic. ( … ) Războaiele sunt întotdeauna o porcărie, frățioare. Toate războaiele.”

”Desigur, mă încerca încă tristețea provocată de moartea mamei. Trebuia să mă supun episoadelor previzibile. Știam că escaladam încă povârnișul durerii. Trebuia să ocolesc un șir de stânci, să aștept să ajung pe culme și numai atunci să încep să mă bucur de alinarea coborârii, să-mi recâștig liniștea pe care o aduce plânsul, așa vedeam eu lucrurile, metafora geografică mă ajuta, trebuia să mă cațăr mai departe, până avea să sosească clipa să cobor.”

”Să mă scol, să fac duș, să mă îmbrac, să fac saltul, să trec dincolo de barierele care mă rețineau aici. Bravura de fiecare zi. Mai întâi să întind o frânghie și apoi să mă ridic și să aștept să-mi pun hainele și să fac saltul. Baia era vama, mașinăria care face minuni, intri înăuntru în zdrențe și ieși un domn în toată legea.”

”Durerea e o ofrandă pe care o aduc vieții. Dansatorii se împotrivesc morții când joacă. (…) Oamenii de aici au cunoscut mereu moartea. Dacă nu s-au putut revolta împotriva ei în realitate, au făcut-o prin muzică, prin picturile din biserici, prin dans. Din pricina asta aici au existat întotdeauna mari artiști. (…) Aici nimeni nu crede că a fi viu e ceva firesc. Aici viața a fost privită întotdeauna cu uimire. Așa mi-a spus odată un prieten. Moartea e o bună învățătoare.”

”Dar poți înțelege cu adevărat ce înseamnă asta ? Să te simți umilit, ignorat, să vezi că toți te tratează ca pe un câine, că ești silit să fii politicos și umil cu stăpânul tău ca să nu mori ? (…) Dar cei care înghit și tac se simt mult mai rău decât cei care se pot plânge. Să te poți plânge e un lux. Tăcerea în schimb … nu știu, e ca o peșteră.”