Iubirea de sine care nu vine de la sine

Aș vrea ca acest articol să nu fie perceput ”cheesy”, oricât aș iubi eu brânza. În schimb, vreau să trântesc în fața voastră o halcă de realism pe acest subiect. Pentru că deseori când auzim ”iubire de sine” ne dăm ochii peste cap așa cum se întoarce ceasul la ora de iarnă și cred că se pune prea mare presiune pe ce înseamnă și ce este. Bineînțeles, vă primesc să priviți prin telescopul meu personal, poate găsiți vreo stea comună rătăcită undeva pe aici.

În ultima vreme, am început să asociez acest concept cu acela de a fi un om asumat. Ce înseamnă asta pentru mine? Înseamnă recunoașterea imperfecțiunii și judecății ei din capul meu. Îmi asum onest cine sunt și ce simt, de ce fac unele lucruri și, dacă știu, de unde vin. Îmi asum bufonerii, expunere și vulnerabilitate, putere și aroganță, priviri care par că vor să spună ceva, dar nu vor să spună nimic, doresc doar atenție. Îmi asum greșeli și că nu știu tot. I FUCKED UP. Ok. Sunt om, firește că o mai dau în bară. Îmi asum și păreri de rău, regrete. Poate uneori nu sunt „cum trebuie”, cum ”aș vrea”. Învăț. 

Pescuiesc experiențele trecutului și le pun pe sfoară la uscat, toate eurile anterioare, bune, rele. M-au adus până aici, așa cum sunt. Cu frici, griji, recunoștință sau jovialitate, ciudățenii și rebeliune. Le îmbrățișez pe toate, le las să se usuce și, curate, le port uneori, pe rând. Ele sunt eu, eu sunt ele. Le îngrijesc cu blândețe, chiar dacă unele sunt ca lâna pe pielea mea fină: înțeapă. Nu întotdeauna îmi vine blândețea, câteodată instig biciul. Las așa și următoarea zi încerc din nou cu blândețe.

Iubirea de sine mai înseamnă pentru mine adâncirea sentimentului că sunt îndeajuns, fără a deraia înspre narcisism. De ce să fug de o versiune din trecut sau înspre una a viitorului când eu cu sinele de ACUM stau de vorbă? Sunt suficientă mie așa. „Come as you are” e una din cele mai frumoase invitații pe care le poate primi cineva. Asta nu înseamnă că nu există eforturi spre variante 2.0 sau îmbunătățiri. Întotdeauna am crezut că suntem statui nefinalizate, în continuă cioplire și devenire. Dar că, în orice moment, suntem îndeajuns,  e un gând tare eliberator. 🙂 Asta e influența lui Brene Brown ca amprentă mică asupra vieții mele, de când rumeg aceste perspective.

“We live in a culture of never enough: Never good enough, skinny enough, popular enough, never enough Twitter followers,…

And there’s only one way out of scarcity and that is enoughness. At some point, we just need to say “enough”: I am enough. What I‘m doing is enough.

It’s about waking up in the morning and saying: No matter what gets done and how much is done and how it’s done, I’m enough and I’m worthy of belonging and love and joy.”

Ce mai știu este că iubirea de sine cu forța nu se poate. Dar cred ferm că dacă e să iubim profund pe cineva în viața asta, putem să începem un pic cu noi. Nu depinde neapărat de alții, dar ajută când ne ține cineva de mână pe drum, sau intervine tangențial. Iubirea de sine e cea mai lungă lecție a vieții noastre. Și am ales, specific, poza cu umbra, pentru că mai cred și că iubirea de sine e când îți iubești și umbra, chiar dacă ea e mai mare decât tine. 🙂

Clar, pentru fiecare din noi această străduință arată altfel, așa că hai să nu mai adoptăm presiunea altora, viețile altora asupra noastră. Mă întreb și eu, putem oare trăi cu altcineva pe capul nostru decât cu noi? 😀 Sincer, noi suntem cea mai bună șansă pe care o avem. 🙂 E simplu de zis și scris, desigur, mai dificil de pus în practică. Aș vrea să spun că da, vine natural, da, e normal, cum, nu te iubești pe tine?????, dar la câte geamantane emoționale cărăm cu noi zilnic… e o utopie să afirmi asta și să pocnești din degete pentru a face să fie altfel. N-am o soluție. Am deschis doar ușa gândurilor. Pășiți, vă rog.

P.s. Se pare că nu sunt în stare să explic concepute ale vieții fără un torent de metafore. Figura mea de stil preferată, ce să zic