Ştim deja că suntem extraordinar de influențați de oamenii din jurul nostru, dar nu numai: și de ce consumăm, cum ne odihim, la ce ne uităm etc. Asta pentru că suntem într-o continuă schimbare, fie că ne place sau nu. Ne schimbăm odată cu lumea din jur. Cât de mult sau cât de puțin… asta depinde de fiecare. Și despre asta o sa scriu azi câteva gânduri, despre acest ‘’depinde de fiecare’’.
Putem influența cine devenim? Într-o anumită măsură, da. Sunt factori pe care îi controlăm și asupra cărora putem interveni activ în ‘’transformarea noastră’’. (departe de a fi ceva de genul ‘’nu mai fiti saraki, sarakilor’’, și iată, sarakii n-au mai fost saraki) Această transformare nu apare doar la începutul anului, odată cu ‘’noul an’’, dimpotrivă, este un proces continuu. Omida nu se transformă în fluture în prima lună.
Cu toate acestea, nu i-aș judeca așa aspru pe cei care au rezoluții sau planuri, nici pe cei care nu au. Mă rog, nu i-aș judeca deloc. Dar cumva începutul anului aduce aceste două tabere împreună, dar despărțite de zici ca a dat Moise cu toiagul: oameni care își propun marea cu sarea și oameni care ignoră ori refuză cu desăvârșire până și noțiunea de ‘’obiectiv’’.
De ce e rău să-ți propui niște țeluri?
De ce rău să nu îți propui țeluri?
Și ce dacă nu iese, ce dacă nu reușești?
Important e: Ce înveți despre tine în acest proces?
Rezoluțiile pot fi oricând – azi, mâine, peste o lună. Viața e o continuă roată în mișcare, nu un pătrat care trebuie urnit la 1 Ianuarie.
Personal, funcționez foarte bine cu planuri, îmi place să mă examinez des, să mă uit în urmă, să descopăr ce îmi place, ce îmi doresc, ce aș dori mai mult, dar și să am multă răbdare cu mine. Conștientă fiind că, inevitabil, mă voi schimba din cauza lumii exterioare, reflectez din când în când la cum pot acționa înspre ce-mi doresc eu de la viață, și nu ce vor alții de la mine sau pentru mine.
Cine ajungem să devenim e un proces natural și firesc, potențial haotic: nu știm cine devenim, e un fel de inerție, într-o zi ne trezim că nu ne mai place cum suntem. (poate) Uneori, nici nu realizăm cum ne-au marcat oamenii din jur, obiceiurile proaste, gândurile pe care le gândim (știți voi, de tipul ‘’i don’t need this kind of negativity in my life’’).
Cine putem deveni, însă, are un alt potențial. Și mai are nevoie de un pic mai mult efort, și o oarecare direcție. Iar asta nu vine neapărat dintr-un neajuns sau o nemulțumire față de cine suntem, ci din realizarea că avem un control asupra a ce persoană vrem să fim – un părinte mai bun, un om mai curios, un om mai blând, mai liniștit, mai echilibrat, mai activ fizic, un profesionist mai bun etc. Mai departe, calea nu e doar ‘’manifestarea’’. :))) Mă gandesc cum o să merg eu la sală și pac, mă trezesc dimineața cu pătrățele. Din păcate, sau din fericire, lucrurile se întâmplă cu un plan și niște obiceiuri fizice, nu doar din gânduri.
Cred că e foarte importantă realizarea că planul nu poate veni înaintea unei conștientizări profunde, a unei introspecții despre ce e adevărat important pentru noi, la modul cel mai sincer. Abia apoi putem pune pe hârtie (sau mental) niște acțiuni, niște activități care, ideal, în timp, se vor transforma în ritualuri care nu ni se mai par dificile. La fel de esențial e și să înțelegem că nu există schimbări peste noapte. Poate nici măcar într-un an. Fiecare vine dintr-un context diferit și are alte puncte forte sau slabe, așadar comparatiile nu își au locul, oricât ar vrea Social Media, la naiba, să ne facă să ne comparam constant viața cu a altora.
Nu sunt adepta învinovățirii pe motive de renunțare. Mai degrabă, susțin foarte mult reîncercarea, însoțită de niște repere legate de ce a fost inutil, nepotrivit sau dimpotrivă, util în proces, și cum putem face mai bine. Din punctul meu de vedere, renunțarea nu este un punct de stop. Poate fi un punct de pauză și odihnă: ‘’Cum mă pot ajuta mai bine data viitoare?’’ După fiecare renunțare, putem continua sau începe din nou. Cine zice că e ceva greșit cu asta?
Asa că, dacă aveți rezoluții sau nu, dacă vreți să le stabiliți mai încolo sau nu, e ok. Nu ‘’trebuie’’ să facem nimic, până la urmă…dar dacă vă doriți, nu uitați că puteți începe oricând, cu orice pas mic, cu orice îmbunătățire progresivă. Controlul e ŞI în puterea voastră, a alegerii oricărei direcții. Voi faceți pașii în pe calea aleasă, nu altcineva.
La final, nu vă întreb cine vreți să deveniți, dacă vreți să deveniți, și nimic de genul acesta. Am o singură întrebare la care puteți reflecta, după caz, acum, mâine, oricând, pe wc sau în autobuz:
Cât permiteți lumii să ”vă devină” și cât vă impuneți voința voastră?
Ah , titlul e clickbait, nu știu care e răspunsul, spuneti-mi voi. 🙂
