Gânduri din pandemie

Îmi imaginez că peste ani de zile, amintirea pandemiei va fi una urâțică, dar ameliorată de trecerea timpului, cum au fost anii de comunism pentru părinții noștri, sau vremurile de război pentru bunici. Pentru cei care au pierdut oameni dragi în aceste vremuri, va fi mereu o rană deschisă. 

Când avem cel mai mult nevoie de unitate, suntem dezbinați. Dezbinați pentru că nu putem să luptăm împreună pentru un scop mai mare decât persoana noastră. Pentru binele comun. Dar care este binele comun? se întreabă actorii de la Teatrul Basca în spectacolul de teatru De(z)infecții: la CoVida Loca din cadrul Festivalului in: v z b l. Mai credem oare într-un bine comun? Poate binele comun exista fără bunăstarea la nivel personal? De ce stăm prost cu încrederea? Ca de obicei, nu am neapărat răspunsuri, poate doar multe întrebări. Nu am certitudini, doar acțiuni personale și crezuri temătoare, schimbătoare. Și am simțit nevoia să le aștern.

La CoVida Loca este o piesă de teatru foarte ”relatable, pentru că înglobează, în două ore, sentimentul care pare că ne-a cuprins pe toți: neputința. Din neputință izvorăsc și altele: frustrare, nedreptate, conspirație, frică, absurd. Teatrul e oglinda activităților și sentimentelor noastre de zi cu zi de la începutul pandemiei, atât de bine interpretate de actorii Teatrului Basca. 

”Bă, e primăvară și noi stăm în case!”

Ne îngrijorează că am ajuns supuși și respectăm reguli impuse, sau vrem să facem totul de capul nostru fără consecințe? Poate conceptul de libertate nu ne este clar, poate însemna ce vrem noi… E rău sau bine că urmezi reguli? Că traversezi la semafor pe verde, și nu pe roșu? Că centralele nucleare au niște protocoale de siguranță înainte de a le fi date drumul? Că nu fumăm în spații închise? 

Toate aceste întrebări (și am multe, credeți-mă) mi s-au perindat prin cap vizionând spectacolul și mai ales, scriind acest articol și gândindu-mă la ce am văzut. Lumea e nebună și oamenii vor să fie liberi. Dar oamenii nu vor fi liberi de consecințele alegerilor lor. Dacă există un liber arbitru, el nu vine la pachet cu o libertate supremă. Trăim într-o societate formată din COMUNITĂȚI, dar zici că aproape doi ani de pandemie ne-au sălbăticit mai mult ca niciodată și nu ne gândim în avans nici măcar la 1 metru după noi. 

”Înainte, o zi specială era una în care stăteam singură eu cu mine. Acum, nu mai e nimic special.”

Oamenii, așa liberi cum se vor ei a fi, întotdeauna se vor adapta, vor trece cu vederea, vor uita. Viețile noastre mărunte sunt, deseori, mult mai importante în schema mare a lucrurilor, și prioritățile de rangul actelor nobile nu se vor schimba. Dar cu teatrul… ce se va întâmpla? Am simțit un dram de tristețe îndreptat spre segmentul de cultură (în principiu, teatru) din dialogurile actorilor. Cui îi mai pasă de acest segment artistic și cum au trecut actorii peste perioade de ”lockdown”? Poate că taman ei sunt fragmente din partea invizibilă a comunităților din jurul nostru. Dar… viețile noastre mărunte sunt mai importante.

Și nu zic să nu fie! Zilnica preocupare a inevitabilului lasă pe pragul ușii un cadou cât casa: anxietate continuă, accentuată de tot ce e teribil că se va putea întâmpla. Doar că, fiind în aceste cercuri de oameni, nici o întâlnire de pe Zoom și nici o isterie conspiraționistă nu poate nega un lucru: avem nevoie unii de ceilalți. 

”Oricum cred că oamenii nu o să mai vină la teatru când o să se dea drumu’. Dacă o să se dea drumu’. Cultura online nu va merge.”

Sentimentul acesta de gol și incertitudine trebuie să fie acceptat, dar viețile trebuie trăite și umplute. Viețile mărunte cuprind și viețile mai mari. Ce se întâmplă pe lângă noi contează și ne afectează pe toți. O viață fără teatru (și fără multe altele) ar fi o viață, într-adevăr, tristă. Personal, trăiesc o frică oarecum constantă de a nu face Covid și deseori mi-am tăiat din elan pentru a nu merge în lume, pentru a nu mă conecta, pentru a rămâne în cercul meu mic (chit că sunt vaccinată bine mersi). Dar am ajuns să cred că poate nu asta e soluția: izolarea, deconectarea și conectarea pe Zoom. Îmi vine să închid toate ușile, inclusiv cele mentale și să nu mai aud/văd nimic. E de-ajuns, nu? Așa pare. Dar lucrurile nu funcționează chiar așa, iar frica mea are și o parte irațională (firească).

Soluția a venit ca un IA STAI UN PIC… citind un articol din The Atlantic. E o perspectivă, mai degrabă. 

So what do we have to accept? We have to accept that there is no inoculum for uncertainty—that no human contact is risk-free, that no vaccine is perfect, that we can never guarantee safety in life.

Acceptance can also be the birthplace of change. COVID’s permanence does not mean simply reverting to life as it was pre-pandemic. After all, the pandemic has laid bare our countless personal and public-health vulnerabilities—and offered opportunities to do better.

Poate trebuie să accept (mai ușor) că nu o să am niciodată certitudine cu nimic, mai ales într-o pandemie. Că regulile există deseori cu un motiv, și o spun eu ca drept declarată ”rebelă”. Că oamenii suferă diferit și că avem cel puțin un numitor comun: lipsa de control – și toți ne simțim așa. Dar fără un efort de bunătate pentru noi înșine și cei din jur (știu că e greu) ajungem înrăiți…degeaba, aș zice. Și personal, un alt gând cu care chiar închei e că uneori… e important să nu uităm de teatru.

Heh, chiar m-ați crezut că închei? Mai stați un pic așa. Dacă doriți (și vă recomand!) să urmăriți evenimentele următoare ale festivalului și Teatrului Basca, vă invit să le parcurgeți aici, dar și pe Facebook, pentru date confirmate/actualizate și link-uri utile. Unde nu se țin fizic, spectacolele au loc și online. 🙂 Gata, trag cortina, paaaa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *