Uneori, suntem atrași inexplicabil de anumite lucruri din viață, fie ele obiecte, persoane, sau locuri. Alteori, atracția e foarte explicabilă – am văzut titlul cărții într-un newsletter de la Books Express, și am zis că trebuie să o citesc, resimțindu-mi roșcățimea chemând această carte.
Încercasem să citesc Mă numesc roșu în liceu, dacă nu mă înșel, însă nu am putut cu ea. Nu o înțelegeam, și am abandonat-o. Cu toate că, pe acea vreme, Orhan Pamuk, scriitorul turc, fusese deja laureat pentru Premiul Nobel pentru literatură, nu am reușit să-i citesc această carte. (poate, cu o altă minte acum, o voi relua)
Acum, după ceva vreme, m-am lăsat sedusă de iluzia unei femei cu părul roșcat, tânjind o oarecare regăsire, astfel că am decis să citesc The Red-Haired Woman, publicată în 2016. Deși cu un început timid, cartea m-a prins cam prin ultimele 150 de pagini, și doar somnul împăienjenindu-mi ochii a putut să mă oprească din a o citi.
Am terminat-o azi dimineață și, recunosc, încă sunt cu gândul la ea. Povestea cărții începe simplu, dar pe parcurs m-a captivat circularitatea ei și laitmotivul de tată-copil și legendele invocate, atât cea grecească, a lui Oedip, cât și una iraniană, a lui Rostam, din mitologia persiană (într-una fiul își ucide tatăl, într-una tatăl își ucide fiul).
Cem Çelik e un tânăr adolescent care se angajează ca ucenic la Master Mahmut, un meșter-fântânar. Tatăl lui, activist politic, fustangiu, și nu un om de familie neapărat, îl părăsește la o vârstă fragedă și astfel Cem caută figura paternală în omul care îl învață meserie. Scopul lui Cem, însă, este să devină un intelectual, nicidecum să rămână muncitor, doar că are nevoie de bani, iar pe acea vreme (anul 1984) găsirea apei era o sursă importantă de venit în Turcia.
Ei bine, lucrul manual și mai ales cu pământul și niște ustensile vechi nu e cel mai ușor din lume, iar cei doi lucrează din greu la a săpa fântâna. Aici, îmi place mult cum Pamuk descrie fascinația meșterului pentru tărâmurile dedesubt:
”These layers were not so different from human blood vessels. Just as human veins carried the blood that fuels our bodies, so these enormous underground veins channeled the earth s lifeblood in the form of iron, zinc, and limestone. Nestled among these veins were streams, gullies, and underground lakes of all shapes and sizes.”
În orașul din apropiere, de unde cei doi luau provizii de apă și de-ale gurii, este un teatru ambulant, unde o femeie de 33 de ani îl farmecă pe tânărul Cem, o femeie ușor de distins prin părul ei roșu. Mai târziu, aceasta mărturisește:
”(către altă roșcată) You may have been born a redhead, but I chose to become one,” I replied immediately. (….) For those of us who become redheads later in life, choosing the color is equivalent to selecting a personality. After becoming a red-head, I spent the rest of my days trying to stay true to my choice.”
Până și părul ei roșu e un simbol greșit interpretat drept ”desfrâu”, ci mai degrabă reflectă pasiunea și iubirea ei pentru bărbații din viața ei, pentru politică, teatru, viață, și, mai presus de toate, fiul ei bastard.
Micul Cem ajunge în pat cu Gulcihan (numele femeii cu părul roșu), având doar o aventură de o noapte. Cem, în schimb, după ce-și împlinește fantezia cu această femeie misterioasă, dintr-o negură a minții, și fiind obsedat de fabula lui Oedip, grija de tată, dar și asprimea sau dezamăgirea cauzată lui Mahmut, îl omoară pe acesta din neglijență – scapă o găleată grea peste Mahmut, care era în interiorul fântânii, săpând.
Speriat, Cem fuge, se întoarce cu ceva bani la mama lui, studiază, se însoară cu o femeie cu care nu poate avea copii, dar cu care duce o viață armonioasă, și își creează o afacere imobiliară, cu pâmânturi și construcții, odată cu creșterea și dezvoltarea unui Istanbul industrial. În toți acești ani, e măcinat de moartea lui Mahmut, pe care nu e cert dacă l-a ucis sau nu, și de bântuiala amintirii femeii cu părul roșu. De asemenea, își inhibă anumite regrete legate de faptul că soția lui nu-i poate oferi un copil, și ambii ajung să caute însetați prin muzee ale lumii sau anticariate, desene, motive, sau texte despre aceste legende cu subiecte tată-fiu din mitologiile greacă / iraniană.
O perspectivă interesantă aici mi s-a părut comparația dintre desenele iraniene descrise, în care tatăl este ilustrat cum își ucide fiul, cu toate emoțiile aferente fiind vizibile, iar pe cealaltă parte europeană, cum nu se găsesc replicile asemănătoare legendei lui Oedip. Într-adevăr, nu există decât două picturi cu Oedip, niciuna însă prezentând crima față de tatăl său. Uitați, însă, desenul din epicul poem persan Shahnameh:
Mi s-a părut foarte intensă această căutare, acest jind pentru propriul tată, figura paternă ce i-a lipsit lui Cem, și de altfel, reaprinderea tuturor amintirilor lui din tinerețe când, 30 de ani mai târziu, Cem află că are un băiat cu femeia cu părul roșu. Mai mult decât atât, femeia cu părul roșu fusese și iubita din tinerețe a propriului tată. Deseori, pasaje despre această legătură se împletesc dur cu povestea, precum acest citat din poemul persan:
”As a fatherless son, so a sonless father will be embraced by none.”
În ultimele pagini, privim spre o altă parte a întregii istorisiri, prin prisma femeii cu părul roșu, care mărturisește ce s-a întâmplat când fiul ei bastard, revoltat pentru că a crescut fără tată, se întâlnește cu Cem, tatăl lui adevărat, dezvăluind totodată și tot ce a rămas cu semnul întrebării pe parcursul cărții.
Asta mi s-a părut una din cele mai intrigante părți, concluzionând cumva și toate suspinele icnite pe parcurs. Am apreciat foarte mult referințele, pe alocuri, la filme sau picturi (ca de exemplu, o pictură a unei femei cu părul roșu de Dante Rosesetti, prin care Gulcihan credea că se aseamănă cu ea), dar și descrierea evoluției vieții moderne în Istanbul, și în Turcia. Pamuk nu zăbovește asupra detaliilor aici, oricum cartea e scurtă și ușor de parcurs (253 de pagini în versiunea engleză), dar creează bine atmosfera orientală. În recenzia din The Guardian, vorbește despre această ultimă parte ca o ”ieșire la suprafață și lumină” dintr-o fântână a necunoașterii, prin aflarea întregii povești, și asta mi s-a părut o comparație foarte bună, apropo de fântâni fizice, și fântâni psihice, unde se ascund multe.
Nu aș fi crezut că o să-mi placă așa mult această poveste misterioasă, care se revelează încet încet, dar iată că … m-a captivat. Orhan Pamuk nu forțează, descrie simplu, aproape poetic uneori, aruncând câte o vorbă inteligentă și întrebătoare mai ales la sfârșituri de capitol. Astfel, am simțit că chiar eu mă întreb ”ce se întreabă autorul pe sine”, mai ales că vorbea despre influența paternă asupra dezvoltării unui om, sau dacă poate omul să își scape destinul? Chit că are caracter trist, mi s-a părut o lectură diferită, și de recomandat dacă vă place să încercați ceva ”altfel”. 🙂
Cât despre mine … nu, nu prea m-am regăsit în Femeia cu părul roșu, dar ceva din relațiile paternale descrise tot m-a ciupit de cot. 🙂
0 comentarii