Am citit acum câteva luni o carte care m-a răvășit, și despre care, deși scriu abia acum, așteptam să o povestesc. Am ajuns la concluzia că îmi plac distopiile, care, cu toate că sunt ”fucked up”, pun unele probleme în niște perspective atât de extreme că mereu provoacă gândirea. Jose Saramago, autorul portughez care a imaginat Eseu despre orbire (premiat cu Nobel), descrie o lume în care oamenii orbesc subit, fiecare pe rând, din cauze necunoscute, orbirea fiind ca o ceață albă peste ochi. Toți orbesc, așadar, mai puțin o femeie: soția medicului.
Personajele cărții nu au nume, doar caracteristici particulare ”i.e. fata cu ochelarii negri, hoțul de mașini” etc. pentru că nu cine sunt ei contează, ci ceea ce fac sau gândesc. Orbii, unul după altul, sunt strânși împreună într-un spital abandonat, controlați de soldați prin rații de mâncare și disciplină, dar lăsați să se descurce cu igiena atât personală, cât și colectivă. Orbii se înmulțesc. Haosul se intensifică. Disciplina, fie ea și puțină, dispare. Și atunci te întrebi …
Când ești lipsit de un simț, când nu te vede nimeni, când te afli sub presiune … cum reacționezi? Ce faci? Care e adevărata natură a omului? Supraviețuiește, într-adevăr, cel puternic? Este viața asta, de fapt, o luptă de putere, în care sacrificiul sau compromisul colectiv nu întrece egoismul personal? („să-mi fie mie bine întâi, de alții nu-mi pasă”)
Nevoia de leadership reiese, de asemenea, în astfel de situații. Orice strat social are nevoie de o oarecare organizare – nu putem funcționa la cacealma. Oamenii au nevoie să fie conduși, și loialitatea lor nu stă mereu în moralitate.
”…orbii cu orbii, fiecare cu cei de-o seamă, e regula bunei vecinătăți, ca leproșii, fără îndoială, medicul ăla din fundul salonului are dreptate când spune că trebuie să ne organizăm, problema, de fapt, este de organizare, mai întâi mancarea, apoi organizarea, amândouă sunt indispensabile vieții, să alegem câțiva oameni disciplinați și în stare să disciplineze ca să conducă toate astea, să stabilim reguli consensuale de conviețuire, lucruri simple, ca măturatul, ordinea și spălatul, nu ne putem plânge, ne-au trimis pînă și săpun, detergenți, să ne facem patul, este fundamental să nu ne pierdem respectul față de noi înșine, să evităm conflictele cu militarii care nu-și fac decât datoria supraveghindu-ne, avem destui morți, să întrebăm cine știe povești pe care ar putea ni le povestească seara, basme, fabule, anecdote, nu contează, să ne închipuim ce norocoși am fi dacă ar ști cineva Biblia pe dinafară, am lua-o de la capăt de la facerea lumii, important este să ne ascultăm unii pe ceilalți, păcat că n-avem un radio, muzica a fost mereu o distracție, am urmări și știrile, bunăoară.”
Sunt multe scene de cruzime, dar și de reală profunzime descrise în tot scenariul acesta distopic, ce prezintă o societate decadentă, oarbă atât la propriu, cât și la figurat. Dar cu ce sunt oamenii orbi la figurat? Poate că nu văd frumusețea din jur, poate că nu-și folosesc ochii pentru bunătate, ci doar pentru răutate, poate pentru că se uită doar la lucruri superficiale… cine știe? Explicația nu este oferită concret, poate și asta mi s-a părut fermecător la Eseu despre orbire, suntem lăsați să ne formăm propriile concluzii.
”Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii, cel puțin să facem totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele, de atâtea ori a repetat-o, încît restul salonului a ajuns să-i transforme în maximă, în sentință, în doctrină, în regulă de viață cuvintele în fond simple și elementare.”
Ce mi-a făcut pielea de găină a fost descoperirea, înspre final, că inclusiv tablourile și statuile dintr-o biserică erau legate cu pânză albă în zona ochilor – tot universul se întâmplă cu focus pe un grup mic de oameni, dintr-un loc restrâns, știm doar generic că întreaga lume a orbit. Această inserție religioasă mi s-a părut de un simbolism aparte – și bine scrie Saramago că Dumnezeu nu merită să vadă stadiul în care a ajuns omenirea, sau, la o altă interpretare, că singurii martori la suferințele noastre suntem doar noi, că suntem singuri, nu e nimeni altcineva. Fiecare e liber aici să înțeleagă această metaforă după cum poftește.
”Dacă părintele e cel care a astupat ochii figurilor, Era o idee, E singura ipoteză care are un sens adevărat, e singura care poate da o oarecare măreție mizeriei noastre, mi-l închipui pe acest om intrînd aici, venit din lumea orbilor, unde va trebui să se întoarcă pentru a orbi și el, îmi închipui uşile închise, biserica pustie, liniştea, îmi închipui statuile, picturile, îl văd mergând de la una la alta, urcîndu-se pe altare și legînd fâșiile de pânză, cu două noduri, ca să nu se dezlege și să cadă, așternînd două mâini de vopsea pe tablouri, ca să facă mai densă noaptea albă în care au pătruns, Acest preot trebuie să fie cel mai mare sacrileg al tuturor timpurilor și al tuturor religiilor, cel mai drept, cel mai radical uman. cel care a venit aici ca să declare în sfârșit că Dumnezeu nu merită să vadă….. ideea că imaginile sacre sînt oarbe, că mizericordioasele sau suferindele lor priviri nu-și contemplau decît propria orbire, deveni dintr-odată insuportabilă, exact ca și cum le-ar fi spus cineva că erau înconjurați de morți vii, a fost de-ajuns să se audă un țipăt, și apoi altul, și altul, pe dată spaima îi făcu pe toți să sară în picioare, panica îi împinse spre ușă, se repetă aici ceea ce se știe, cum panica e mult mai rapidă decât picioarele care trebuie s-o ducă, picioarele fugarului se poticnesc în cursă, și mai mult dacă e orb.”
Dacă am fost prea criptică, rog iertare, dar nici nu voiam să stric o potențială citire a cărții dezvăluind prea multe. Habar nu am dacă e o carte subestimată, dar din punctul meu de vedere, merită citită. Nu îmi place să citesc doar cărți fericite, cu final fericit, sau previzibil, îmi place să-mi sară inima din loc un pic, să simt ceva (chiar și scârbă sau groază), să mă facă să nu doresc să ajung într-așa o lume, și mai ales, să reflectez la propriile acțiuni. De aceea recomand Eseu despre orbire, pentru că, sper eu, e deschizător de ochi. 🙂
”Rezultatele bune și rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform şi de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea cînd nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare, de altfel, unii spun că asta e nemurirea de care se tot vorbeşte.”