Relația mea cu focul este una surprinsă în multiple ipostaze: părul ca focul, uneori mă fac foc și pară, înclin câteodată să-mi dau singură foc la valiză, sunt o tipă faină foc și încă învăț cum să potrivesc focul din cuptor la Pavlova. Cu toate astea, deși pun pasiune în focul vieții, îmi place să o țin la foc mic, nu o văpaie ce se consumă repede.
Mi-am dorit să scriu acest tribut vieții liniștite, negrăbite, vieții cu timp, pentru că uneori mi se pare că și dacă ne dă Dumnezeu cu polonicul, nu ne mai satură nimeni. Spuneți-mi și mie… către ce ne grăbim atât? 🙂 Înspre ce alergăm ca hamsterii într-o roată neobosită?
De ce galopăm atât de întețit spre sfârșit, când mijlocul fructului este, de fapt, cea mai delicioasă parte a lui?
Am impresia, din apartamentul meu mic, dintr-un oraș mic, că glorificăm graba, că trebuie să le facem pe toate, ACUM, ieri, și cât mai repede dacă se poate. Înghițim tot calupul de înghețată pe băț, nu așteptăm să se topească.
Da, știu, #yolo, o singură viață ai, toată poliloghia. Și eu mă gândesc câteodată la asta. Dar am realizat că dacă mă las pradă unei dinamici amețitoare, nu apuc să mă bucur de nimic. Și oare scopul nu e să putem să și savurăm tot ceea ce ni se întâmplă, să luăm lucrurile pe îndelete?
Bunicul meu mereu mi-a zis, mai în glumă, mai în serios, că sunt făcută cu timp – îmi era greu să mă grăbesc când eram mică. Simt mult mai acut în ultima vreme partea asta – pentru că știu că nu vreau să fur din timpul anticipat al unei viitoare acțiuni, al unei oboseli acumulate și de nereparat.
M-am regăsit deseori în acest an zicând ”asta este o problemă pentru Anca de mâine” sau ”Anca de peste o lună”. Toți ajungem, până la urmă, în același loc. Realistic vorbind, dintr-un apartament mic, o lentilă mică, nu toți le putem face pe toate. Așadar… de ce ne repezim către *cea-despre-care-nu-este-potrivit-să-menționezi-pentru-că-nimănui-nu-îi-place-să-și-amintească-de-ea* ?
Ce e greșit la o viață simplă, în care nu trebuie să bifăm toate lucrurile de pe o fițuică imaginară? Simplu nu înseamnă anost. De ce să nu avem răbdare cu noi înșine și chiar cu cei din jur? Știu, răbdarea nu-i #cool. Lăsați, răbdarea e un mușchi, se antrenează. O viață simplă poate fi extrem de frumoasă, în universul ei mic. Totul ține, ca de obicei, de alegeri și de cum privim lucrurile.
Voiam doar să vă reamintesc că și opaițul cu flamă mică e bun la casa omului și că nu deținem timp. El ne ține pe noi în palmele lui, dar noi suntem nisip, iar nisipul se cerne fin printre mâinile lui. Hai să ne bucurăm de miez, lento.
