Arta contemporană poate fi mult mai greu percepută drept ”faină” de către publicul general, comparată cu arta clasică, picturală cu sfinți, regine și regi pictate pe ulei, acum sute de ani. 😀 Nici o judecată acolo. Dar îmi place să cred că ne mutăm ușor din sfera aceea și încercăm și alte perspective. Sau, cel puțin, asta e recomandarea mea.
Expoziția „I feel something, don’t know what” („Simt ceva, nu știu exact ce”) organizată de Fundația Art Encounters în colaborare cu Zachęta Project Room (Polonia), este un astfel de exemplu. Am participat săptămâna trecută la un workshop și un tur ghidat în cadrul ei – Intro în arta contemporană (II), impecabil adresate de către Maria Orosan-Telea, lector la Facultatea de Arte și Design în Timișoara. Majoritatea lucrărilor peste care am zăbovit în prezentare au adresat teme favorite ale mele: ecologie, relație om-natură, relație om-animal, natura în mediul urban și cum ne creăm identitatea în jurul lor, prin diferite lucrări ale artiștilor români și polonezi din anii 90.
Pot să spun că lucrarea cu care a început atelierul, a artistei Geta Brătescu, m-a cucerit, și am aflat astfel și că doamna a fost prima artistă care a reprezentat România la Bienala de Artă de la Veneția în 2017 printr-o expoziție solo. Am urmărit una din lucrările sale, Earthcake, care m-a impresionat teribil, atât prin jocul de cuvinte, cât și prin ideea creaționistă din spate. (un interviu cu dânsa aici)
AO: Ciprian Muresan’s artists book opens with a text written by you about Muresan’s animation Un chien andalou. For someone like Lia Perjovschi you are an important artist. She once told me that she regretted not having met you before 1989.
GB: I am not familiar with the public history of art. I am not speaking about history as such, but what happened in Romania and in Romanian art in my lifetime. I spent a lot of time secluded in my studio. I had a family; I raised my boy. I had no time to go out with my colleagues. I was not immersed in the artistic milieu. This was my life. I would say it was good because it gave me time and quietude. I minded my own business. I didn’t join competitions.
Desigur, au fost multe lucrări care m-au pus pe gânduri, inclusiv ale artiștilor români mai tineri (de exemplu, Lera Kelemen cu Green Skin) care au expus în cadrul expoziției, și care au făcut referire într-un fel sau altul la tematica de mai sus. Un alt exemplu interesant mi s-a părut Danger of Death, o serie de fotografii ale artistei Anna Siekierska, ce surprinde estetic niște posturi de vânătoare, ca mai apoi să încerce distrugerea unui, la fel ca distrugerea ideii de vânătoare a omului față de animal.
Numele expoziției a pornit de la una din lucrări afișate, un titlu inspirat mai ales într-un context incert de pandemie, când angoasa existențială tinde să fie mai consistentă, îngroșând liniile existenței mundane în căutarea unui scop. Confuzia și anxietatea sunt la ele acasă, și deși deseori arta contemporană are nevoie de note de subsol – ca la școală, ”Oare ce a vrut artistul să spună?” – unele instalații sunt suficient de clare mai ales dacă citești materialul pus la dispoziție / știi povestea din spate. Asta cred că îmi place cel mai mult – că nu e nimic imediat vizibil sau clar, întotdeauna este o metaforă la mijloc. Te face să te întrebi ce se întâmplă, la ce s-a gândit și mai apoi… cum mă face asta să mă simt?
Expoziția mai poate fi vizitată până în 5 iunie la Casa Isho, și vă sugerez călduros să o faceți, dacă aveți timp. Vă poate inspira în felurite moduri, sau pur și simplu genera alte discuții. Am ajuns târziu la petrecere, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Cât despre mine, nu sunt în punctul vieții în care nu știu ce simt, dimpotrivă, simt ceva, și știu exact ce. 🙂
