Arta unei vieți bune

Dacă ar exista un liniar universal uriaș care să măsoare cât de bună e viața voastră, ca mai apoi să vă dea rezultatele pe loc, ați trece la măsurătoare? Dacă da, de ce? Dacă nu, vă înțeleg.

Dincolo de o definiție din dexonline a cuvântului „viață”, a cuvântului „bun”, celor două împreunate, singurii care trebuie să-i dăm o definiție suntem…noi.

Am evitat dinadins să spun o viață ”grozavă”, ”excelentă”, ”wow”, pentru că acestea sunt inflexiuni ale curbei vieții, temporare, nu creează o mentalitate utilă pe termen lung. Nu toate lucrurile care ni se întâmplă sau pe care le urmărim sunt extraordinare. A avea o viață ”doar” bună pe întregul ei… ce are? 🙂 

Nu urmează să vă spun ce înseamnă traiul bun, sau vreun secret ajutător. Aș vrea să urcați în trenul gândirii mele și să descoperim împreună de ce o viață bună poate fi considerată un soi de artă, deși e o metaforă incompletă.

Bun, rău, viceversa

Calitatea acestui „bun” al vieții este cât se poate de subiectivă. Cu toate că nu există acel liniar uriaș cu care măsurăm calitatea vieții, există unul mental, colectiv, al societății, care cumva, dacă nu îndeplinim anumite criterii, ne face să ne simțim inadecvați sau insuficienți. Liniarul e o însumare a unor experiențe umane, nimic mai mult, dar nu e busolă individuală, un letopiseț de pași obligatorii.

Întotdeauna am refuzat să urmez regulile altora dacă nu mi-au convenit și deseori încă nu înțeleg de ce lăsăm pe alți oameni să calce cu bocancii murdari pe pardoseala casei noastre mintale. De ce contează ce consideră alte persoane ce înseamnă o viață bună, printre altele? Oare nu noi suntem deținătorii cheii de la casă, nu noi facem regulile?

Aici nu mă refer la „fuck you, eu fac ce vreau cu viața mea”. Găsesc că trecerea prin filtrul personal e esențială pentru găsirea sau crearea acestei bunăstări spirituale, psihice, sau financiare. Ce îi face pe alții să se simtă împliniți, poate pe noi ne lasă reci. Suntem prea obișnuiți să căutăm validare în exterior, fără să ne gândim la cum suntem noi față de un anumit eveniment, stil, plan.

Adjectivul „bun” e legat de sentiment. Cum ne simțim cu o anumită experiență, de ce avem nevoie acum, este asta important pentru noi sau nu, rezonează cu valorile noastre da ori ba?

Viața bună nu e un caiet de mate. E o sumă de sentimente și povești personale pe care ni le spunem.

Artă, artist

Aici, trenul poposește într-o altă stație. Dacă vorbim despre filtrul personal, înseamnă că vorbim despre întrebări. Arta e cel mai la îndemână instrument, o extindere a minții umane, aș zice eu, pentru aceste introspecții ale sufletului și minții omenești, fie că e prin muzică, pictură, sculptură, teatru, sau alte forme.

În artă, ca și în viață, uneori trebuie să deconstruim anumite  concepte, să ne debarasăm de lucruri care nu ne mai reprezintă. Să ne reinventăm. Să ne pierdem și poate să găsim un suflu nou, sau să dăm poveștii noastre o altă lumină. 

The stories we tell ourselves” este un narativ despre care am tot citit în ultima vreme și pare că se repetă, sau cel puțin îmi iese în cale tot mai des. Însă este adevărat, totuși. Cu cât reușim să descoperim sau să creem însemnătate, lecție, recunoștință, talerul a ce este „bun” va înclina tot mai greu. Cu toate că nu există o predictibilitate a stabilității evenimentelor care ni se vor întâmpla, cum ne uităm la ele dictează concluzia pe care o formăm pentru noi înșine, ca un model mental pe care îl urmăm. 

Lucrurile nu merg ”bine”? Ca și cu o lucrare artistică, atunci când nu suntem mulțumiți de ce am creat, putem oricând să începem din nou, sau să modificăm. Nu e un proces taman ușor, bineînțeles, dar… e ca în viață. Și atunci, după câteva retușuri, putem să ne uităm la ce am făcut și, sperând să fie bun, să fim mulțumiți. Vă asigur că sunt perfect conștientă că e mult mai ușor de zis decât de făcut. Dar asta nu îi neagă veridicitatea.

Aș vrea să spun că, tradusă, arta pentru o viață bună ar însemna două lucruri:

  • Intenția de a urmări viața în mod curios: analizând fără judecată întâmplări, experiențe, cum creștem, cum ne transformăm, pentru ce suntem recunoscători – indiferent de experiențele prin care trecem.
  • Intenția de a trăi, de fapt, viața în mod curios: să mai lăsăm uneori analiza la o parte și doar să o trăim așa cum ne place nouă, fără ca opinia altora să aibă o greutate mai mare decât a unui bob de neghină.

Dacă ne imaginăm viața proprie ca pe o lucrare imensă, ulei pe pânză, pe care o observăm – țineți minte, vă rog, că noi avem pensula. Nu altcineva. Acestea fiind zise, nu, nu am ajuns la destinație. E doar un punct de oprire. Eu mă dau jos aici, dar voi, continuați vă rog. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.