Mâ gândeam zilele acestea la cât de mult îi ascultăm, cu intenție, pe cei din jur, fără a prinde de picior tentația de a răspunde imediat cu ”și eu…”. Și să lăsăm povestea să fie doar despre ei, să nu transformăm discuția într-un compas îndreptat spre noi. Așa că îmi notez gândurile ca să ajut conversațiile mai calitative (deși poate îmi acord prea mult credit). 🙂 Nu că eu aș fi un interlocutor grozav neapărat, sigur încă învăț. Eu cu mine, da, eu cu alții, depinde de interes și context. Dar lăsăm asta la o parte. Nu e despre mine aici, nu? 😀 Hehehe!
Citisem într-un articol că oamenii se angajează în conversații din 2 motive: să învețe și să impresioneze. Am o vagă impresie că prima variantă e umbrită de dorința de a impresiona și de a pune ego-ul pe un piedestal în fața persoanei cu care vorbim. Cred că știm cu toții oameni care vorbesc doar despre ei și nu sunt dornici să învețe înapoi. 🙂 Parcă nu ne plac întotdeauna aceste exemple… Cunoașteți astfel de exemple? Cum vă simțiți când vorbiți cu cineva și nu vă întreabă absolut nimic înapoi despre voi?
Dar haideți să punem lupa asupra ”învățării”. Mă refer la o învățare interpersonală, nu la studiul didactic, adică: ce vreau să știu despre omul cu care discut, cât de interesat/ă sunt să aflu mai multe, dincolo de ”Ceau, Ce mai faci”. Oamenii au o plăcere naturală să vorbească despre ei înșiși, așa că atunci când avem o conversație mai lungă, ne putem folosi de prilej pentru a crea un alt fel de conexiune: una a descoperirii.
Întrebările deschise (care adresează ce, cum, de ce) sunt mult mai valoroase decât cele care au un răspuns de ”Da” sau ”Nu”, deoarece permit deschiderea spațiului pentru detalii ce poate altfel nu ar fi fost menționate. Și cunoaștem deja că suculența poveștilor deseori stă în detalii. Nimic nu e greșit cu întrebările deschise, dar o discuție poate ajunge foarte sterilă doar cu asemenea întrebări, fără a fi stimulată și altfel. Cât de conștienți sunteți ce fel de întrebări adresați?
Mie îmi place să derulez în cap filmul povestirii ce mi se pune pe tavă, ca să pot să fiu concentrată la ce îmi zice omul, să nu las interferențe (inclusiv propriile gânduri) să perturbe cursul dialogului. Odată ce ne permitem să facem asta, putem fi cu totul ancorați în ce ne spune celălalt.
Evident că nu dorim să avem conversații de înaltă calitate cu toți oamenii, și sper că este clar că nu despre asta e vorba aici. Mă refer la interacțiunile care au valoare pentru noi. Un indicator al calității relațiilor (de diverse tipuri) stă și în calitatea ascultării și a întrebărilor din timpul conversației.
”E așa ușor să discut cu tine.” Poate sună familiar. Știți de ce poate spune cineva asta? Pentru că receptorul ascultă lipsit de judecată și cu intenția de a asculta, nu de a răspunde. Cine nu vrea să aibă un astfel de feedback? Numa’ zic. Într-o lume în care suntem furați de telefoane și televizor, mi-ar plăcea să nu ne furăm singuri momentele cu adevărat importante în interacțiunile însemnate de zi cu zi. Nu de alta, dar avem nevoie disperată unii de alții și cred că pandemia a demonstrat asta cu vârf și îndesat, și atunci de ce să nu investim efort în relații mai bune? Nu e așa că e minunat să știm că cineva ne ascultă cu adevărat, neîntrerupt?
Până la urmă, cred că este vorba despre cât de curioși suntem să aflăm mai multe despre persoana din fața noastră și cum arătăm această curiozitate. 🙂 Așa că poate data viitoare când sunteți cu familia sau cu prietenii apropiați, întoarceți reflectorul spre ei și vedeți ce se întâmplă. 😀 Sărbători frumoase!
P.S. Recomand și acest articol, postarea mea e mai mult un zvâc spre ceva mai mult, alții o zic mai bine ca mine. 🙂
