Despre tata

25 Martie e întotdeauna o zi grea. Mă întristez pe alocuri deoarece mă lasă memoria și doar prin scris pot ține vie amintirea unui om care s-a dus deja de mai mult decât jumătate de timp din anii mei. Adică tata. Articolul acesta nu mi s-a portat de pe adresa veche, așa că îl repostez și rescriu.

Nu mai știu așa bine cum e să ai tată, pentru că 15 ani e mult, și timpul spală amintirile, le pierde pe unele, după cum ziceam, și din negura copilăriei e mai greu să extragi anumite sentimente pe care oricum le luai ca atare – adică iubirea. L-am iubit pe tata foarte mult, era omul meu preferat, protectorul meu, profesorul de mate la teme, pescarul, inginerul, omul bun la toate. Chiar dacă autoritar, tata avea inimă bună, o inimă care l-a și dat gata, până la urmă. De la el am învățat foarte multe lucruri și așa cum părinții ar trebui să reprezinte doi stâlpi de bază în formarea unui copil, eu chiar i-am simțit pe ai mei ca atare, niciodată unul fără celălalt, fiecare cu puterea lui asupra mea, dar împărțită egal.

De la tata am învățat să râd și să glumesc, să gândesc logic, simțul dreptății, să mă joc pe calculator, limba engleză, o parte de dragoste pentru natură (n-am fost chiar așa ”wild” ca el), și cred că și rebeliunea e tot de-acolo izvorâtă. Știu că oamenii din jur ne influențează mereu și ne schimbăm reciproc, dar mult din ce sunt azi datorez mamei, dar și tatălui meu, chiar dacă nu am apucat să stau atât de mult cu el. Cât de trist e acest gând…

Câteodată mă întreb, inutil, de altfel, cum aș fi fost azi dacă încă ar fi fost tata. Am simțit de-a lungul anilor că o parte din tata s-a transformat în mine, și s-a consolidat acolo – știu că pare o prostie ce zic, dar mă refer așa, spiritual. Adică ziduri, mi-am construit ziduri dure, puternice, o fațadă aspră, rațională, impersonală – adică tata, dar extremitatea lui, în mine. Lipsa autorității tatălui meu mi-am transferat-o mie, raționalitatea, asemenea, dar reflectată în exterior. Foarte greu mi-a fost să cioplesc piatra când am realizat că nu prea îmi e de folos. Cred că am cam reușit, și acum sunt mult mai echilibrată. 🙂 Cel puțin nu mai par inabordabilă. Sper. :))

De multe ori simt golul lui tata în conversațiile mele cu oamenii, când vorbesc doar despre mama și sora mea, și nu menționez tata, iar în mintea mea îmi e readusă imaginea motivului pentru care lipsește din dialog, și din viața mea. Alteori, abia mă gândesc că îmi lipsește mie, adultului din mine, dar probabil că fetiței din mine, îi va lipsi mereu tatăl ei, regele. Asta nu o pot schimba.

A trecut ceva vreme de când nu am mai plâns la amintirea tatălui meu pentru că rănile aproape că s-au cicatrizat, și doare din ce în ce mai puțin. Dar ”tata” e un cuvânt rar pentru mine. Foarte rar. La fel ca o lacrimă rară ce se mai prelinge din oglinda ochilor mei … din când în când. Moartea nu iartă pe nimeni, orișicât de buni sau răi am fi fost în viață. Dar mai ales buni. Cu gândul la tine, tata!

P.S. Am pus poza din posterul filmului Logan pentru că m-am regăsit în anumite părți din relația Logan – fetița din film (fata lui), și copilul din mine și tata ”luptătorul”, durul. Iar eu la rândul meu, dura. 🙂

2 comentarii

  1. M-a emotionat foarte tare articolul tau.

    Pe 25 martie 1995 (wow!) a murit bunicul meu, caruia ii spuneam „tata” si care de fapt a ramas singurul tata pentru mine. Si eu simt un gol imens si ma intreb adesea, oare el ce ar zice daca m-ar vedea acum, oare i-ar fi placut sa zboare cu avionul, oare daca se imbolnavea acum l-as fi salvat, oare ce ar mai fi citit, oare oare oare.

    Pe de alta parte si eu simt ca ce sunt eu azi ii datorez lui, desi am trait putini ani impreuna. Putini, dar minunati. Adica pentru mine a fost si este omul meu preferat.

    Multa vreme am dispretuit procesul acesta de cicatrizare, eram furioasa ca incepusem sa uit cum arata, de pilda, sau ce voce are. Insa acum ca nu mai sunt un copil 🙂 imi dau seama ca e minunata vindecarea asta, altfel cred sincer ca am putea muri de durere. Cum se si intampla uneori, doar deja se cunoaste „broken heart syndrome”.

    1. Buna Cristiana, uf! 🙂 Si pe mine comentariul tau! Imbratisari >:D< De acord cu "am putea muri de durere" - incredibil cum o emotie spirituala poate cauza astfel de reactii in corp. 🙂 Cea mai buna dovada ca ele sunt conectate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *