Îmi place când oamenii adresează întrebări interesante și, chiar dacă nu e cantitativă, interacțiunea lor cu profilul meu de Instagram e calitativă și semnificativă pentru mine (dacă încă nu mi-ați dat follow, aoleo, n-ați pierdut nimic). Buuun! Și iată așadar că, într-un Open Q&A săptămâna aceasta, cineva m-a întrebat ce înseamnă pentru mine ”o viață fericită și împlinită”.
M-am gândit că un răspuns simplu la Stories ar fi prea fușerit, așa că o să fușeresc, mai pe lung, subiectul pe blog (pentru că, deh, nu pot oferi decât perspectiva proprie sau a ”cum văd eu lumea ideală”). Așa că aș vrea să stabilim un punct de plecare: Oamenii niciodată nu sunt mulțumiți, iar fericirea nu e o țintă la care ajungi și gata, totul s-a încheiat.
De obicei, ne gândim dacă un om a avut o viață fericită și împlinită când acesta nu mai e, dacă, din nefericire, moare, sau e pe moarte. Ca și când tragem linie și punem lucrurile în balanță – da, a avut copii, nepoți, a muncit 40 de ani, nu a avut vicii, a trăit cumpătat, o fi dus o viață fericită. Doar că, din punctul meu de vedere, lucrurile nu sunt deloc așa.
Nu aștepți o viață întreagă (oricât de lungă sau scurtă ar fi ea) să contorizezi fericirea. Nu te întrebi azi dacă ești fericit, vezi că nu ești, și te gândești că într-o zi vei fi. ”Fericirea” e supraestimată din simplul fapt că e doar o față a monedei. Sigur, toți ne dorim fericire și bucurie în viețile noastre, NORMAL, și ca acestea să ”cântărească” mai mult decât părțile negative. Totodată, se pune atâta presiune pe fericire ca și când ar trebui să reprezinte cine știe ce ca să ne aducă în starea aceea de … a ne plăcea să ne trăim viața? Uneori, pornește din lucruri simple, mici, repetate, care se transformă în obiceiuri mari, pe viață.
Am menționat că e doar o față a monedei – nu că am fi noi oamenii bipolari, dar gândiți-vă că uneori, tristețea, durerea, sau dezamăgirea temporară contribuie la o fericire sau o răsplată mai mare pe viitor (pun pariu că aveți asemenea exemple în cursul existenței voastre, dacă nu vă vine nimic, mai căutați). De la ”prea multă fericire” ni se urcă la cap, ajungem să credem că merităm de-a gata unele lucruri, sau ajungem să trăim frica de dispariția fericirii. E mereu un du-te-vino, un balans de neoprit. Personal, nu pot accepta multe lucruri triste sau care m-au rănit de-a lungul vieții (și nici nu le pot spune oamenilor ”fraților, asta este, așa e viața”, deși … chiar așa e viața), însă timpul dincolo de monedă are grijă de acest echilibru.
Are grijă cât timp și noi avem grijă – habar nu am care sunt regulile în viață, dar tind să cred într-o dualitate, ca un joc de tenis – tu bagi una, viața mai bagă una. Timpul oblojește răni sau deschide uși și cât timp noi avem o minte capabilă să primească toate acestea, o minte care nu se înfundă în supărare sau tristețe și care se ține deschisă. O minte sau o atitudine, tot aia. Din această ”abordare a vieții” cu o oarecare seninătate (nu prea multă, că și nervii ajută la ceva) rezultă ce înseamnă pentru mine că un om a avut, are, sau poate avea o viață fericită și împlinită: recunoștința.
Cred că dacă avem (am) pentru ce să fim recunoscători, și vedem mai multe lucruri bune decât cele de care să ne plângem, nu trebuie niciodată să ”așteptăm” să ducem viața aceea împlinită și fericită. Ea se împlinește și se fericește și se dezfericește pe măsură ce creștem, evoluăm, ne schimbăm, e o oglindă pe care o privim mereu în față pentru că… face parte din noi.
Dar când vrem să tragem acea linie, dacă tot vrem să o trasăm, indiferent că e la sfârșitul zilei sau la sfârșitul vieții, și avem lucruri și oameni pentru care să mulțumim (nouă, lui Dumnezeu, sau oricărei forțe universale care nu ne-a dat și nouă manualul după care să trăim), conchid că cele două criterii pot fi îndeplinite. 🙂 E, ce ziceți?