Ce-avem cu înfrângerile?
Mă întreb oare dacă lumea e conștientă că în viața asta nu poți să câștigi mereu. Nu mai pot, nu mai pot, înțelegeți, cu atitudinile astea de ”români înfrânți”, vai și-amar de capetele noastre! Haoleooo, dar ce s-o întâmplat? Păi a PIERDUT Halep nr. 1 mondial. Ni l-a pierdut nouă, adică. Noi am muncit și am vrut să fim nr. 1 și Halep, bat-o norocul, a zis să ne facă în ciudă, și sâc, numai de-a dracu, ne-a dezamăgit.
Am auzit, din greșeală, desigur, azi dimineață, la radio, ceva comentarii mâhnite ale unor fani adevărați Halep, români până-n pipotă, care m-au scos din lubenițe și m-au determinat să scriu asta. Dar, fiind așa nesemnificative, le-am și uitat, a naibii memoria pe mine! Țin minte însă că prezentatorul spunea mieros că Simona va ateriza astăzi pe aeroport, nu știu ce, nu știu ce, și că are acum nevoie de îmbrățișările noastre – pe un ton care sugera milă, nu altceva. Milă? De unde milă, fraților?
Toată lumea își aruncă părerea, doar că unele nimeresc taman prin mocirlă. Mi-o zic și eu pe-a mea, pentru că doresc să o trec prin perspectiva unui om cu atitudine constructivă, încurajatoare, nu critică. Fata asta nu ne datorează nimic, și noi tot o taxăm – cu ce drept, totuși? Ar trebui să ne crape obrazul de nesimțire și tupeu!
Cred că avem o problemă psihologică pentru că nu putem ”accepta” așa zisele eșecuri, rateuri, înfrângeri, și alte cele. Suntem încă traumatizați că ne-au cucerit romanii, or alte nații care s-au mai perindat pe-aici. La nivel personal, nereușitei i se pune semnul egal cu rușinea. Vezi Doamne, nu cumva să nu reușești, că e rușine! E umilitor să ”pierzi”, nu contează că ai luptat, ai muncit, ți-ai dat sufletul, și chiar ai încercat. Noi pedepsim până și efortul, procesul în sine. Avem noi o nevoie din asta interioară de a fi campioni pe sate, să fim și noi buni la ceva, să fim recunoscuți, în marea asta de talente mondiale, unde nu (prea) contăm.
Sau, mă rog, să fie alții adulați, cine se mai nimerește, din când în când, ca un pui norocos care nu-i dus la abator. Noi … mai puțin. Ședem pe canapea și comentăm, pentru că la asta, dragilor, zău că se pricepe oricine. Ideea este că avem o insecuritate a personalității atât de adâncă, încât ne agățăm de orice simbol pozitiv putem, doar doar ne-o mai ridica din propria lehamite. Din păcate, lucrurile nu merg așa. Și când nu o face … răcnește propria neputință din fiecare!
Singurii responsabili de ”mândria” sau ”orgoliul” unei reușite suntem noi. Atât. Noi, prin ce facem, cum gândim, și mai ales, ce spunem. La fel stă și nereușita, acest eșec de care tuturor ne e teamă mai ceva ca de Necuratu sau, după caz, de Dumnezeu. Tot ce avem astăzi s-a construit printr-un șir întreg de încercări și greșeli. Dacă alții mai copți la minte ar fi avut atitudinea asta de rușine când au greșit ceva, unde-am fi fost azi? Noroc că oamenii știu a se ridica și singuri, și mai ales, sunt conștienți că nu mereu poți fii în frunte, dar poți continuu să încerci până mai poți, până mai vrei. Și asta este în regulă. Este în regulă și dacă nu mai poți, sau nu mai vrei. E un ciclu de suișuri și coborâșuri. E chiar așa de greu de priceput? Merită blamată atât de mult această normalitate a vieții care nu mereu ne satisface orgoliile prostești?
Așa că nu, Simona nu are nevoie de mila noastră. De fapt, nu are nevoie de nimic de la noi, pentru că, în ciuda tuturor, ea persistă. 🙂 Darrr, dacă ar fi să-i dăm ceva, acela e respectul pentru munca ei și spiritul de luptătoare, pentru că nu se dă bătută, pentru că, deși nu ne datorează nimic, ne este un exemplu de determinare prin puteri proprii. Exemple de care ducem lipsă astăzi.
Gata, m-am enervat, am zis-o și pe-asta. Acuma-i bine. Lumea va reveni la normal, Simona va juca în continuare fără, sper eu, să plece urechea la măgării, și noi… noi să ne gândim mai mult la ce muncim noi cu atâta sudoare, pentru ce luptăm noi cu atâta îndârjire, și să ne vedem mai mult de treaba noastră. Nu strică o vorbă bună din când în când, că de cele pline de ocară … ne-am cam săturat!
