Nu știu dacă acesta e cel mai potrivit moment să scriu articolul, m-am tot gândit la asta și răsucit, mai ales în lumina evenimentelor recente, dar apoi … când e momentul potrivit? Și mai bine să existe undeva scris, decât să rămână doar în capul meu.
Este vorba despre mine, Anca, atunci când n-o să mai fiu. Poate o să vi se pară un pic macabru, dar pentru mine nu e, și dacă o să las asta ca ”literă de lege” să se întâmple, vreau să fie întocmai pe concepțiile MELE despre viață, și nu ale babelor de la sat care jelesc într-una.
Ideea este că evident nu știu cum o să mor, dar indiferent cum (Doamne, sper să nu fie curând deloc) și mai ales dacă o să fiu spitalizată și în cel mai rău caz legată la aparate, nu vreau să primesc vizite. Știu că n-o să fiu conștientă și că n-o să pot vorbi sau da din deget că ”nu nu nu”, așa că să fie clar: în afară de mama, sora mea și încă o persoană, maxim 2 pe care le aleg ele (în funcție de momentul care va fi atunci), nu vreau să mă vadă nimeni. Eu nu sunt o persoană frumoasă prin excelență, însă sunt totuși drăguță, și bolnavă arăt oribil, pentru că sunt palidă și trasă la față și mai știu eu cum. Și nu vreau să mă vadă oamenii așa, chiar nu vreau – de ce? Nu îi ajută cu nimic. De asemenea nu vreau să fiu văzută în sicriu.
Dacă o să ajung o legumă, vreau în secunda doi să fiu deconectată de la aparate. Maxim 1 zi să se chinuie să mă salveze, dacă e, și dacă diagnosticul e clar – nu se mai poate face nimic – nu doresc să fiu ținută la aparate și lumea să se roage pentru mine, în timp ce sufletul meu nu va putea pleca spre altă lume pentru că se așteaptă o minune care n-o să se facă. Nu că n-aș crede, dar sincer nu o să fie valabil pentru mine, în principiu că poate n-o să vreau, și dacă vreau, în maxim 1 zi ar trebui să fiu ”înapoi”, o să mă rog de oricine-o fi să mă lase (știți că sunt dusă cu pluta și n-o să mă dau bătută:))) ), mai ales dacă am ceva de terminat – o să văd eu. O să fie chin pentru toată lumea dacă nu mă vor deconecta și vor spera.
Și acum pentru priveghi / înmormântare sau ce-o fi. Din nou, nu vreau să credeți că-s sinistră, dar acesta e stilul meu de a privi viața. Eu sunt o persoană veselă, care râde într-un stil inconfundabil și mult, care crede că poate să schimbe lumea un pic câte un pic. Și mi-ar părea oribil ca oamenii să nu mă înțeleagă nici măcar la înmormântarea mea.
Așadar, nu vreau să fiu ținută în cavou și să plângă lumea la sicriul meu închis (repet că nu vreau să fie deschis să se îngrozească lumea de la 1 om în plus). Vreau să fiu înmormântată direct și gata. Să fie un sicriu albastru navy, așa cum îmi place mie. Pe mormânt vreau să fie scrijelită o frază din Cloud Atlas, și anume ”“Our lives are not our own. From womb to tomb, we are bound to others. Past and present. And by each crime, and every kindness, we birth our future.”” Nimic din Biblie, nu că aș fi împotrivă, dar asta vreau eu să-și amintească oamenii dacă vin să mă viziteze. Kindness vreau să fie scris cu litere mari, să fie clar că oamenii trebuie să fie buni unii cu alții.
La pomană sau cum se numește chestia de după, vreau să fie colivă făcută de mama exact așa cum o face ea sau cel puțin după aceeași rețetă, pentru că e cea mai bună colivă evăr și măcar asta să fie tradițională. Mai apoi vreau să fie mâncare de foarte mare calitate, să fie muzică ce mi-a plăcut mie (apropiații știu ce-mi place) și nimic trist. Lumea vreau să-și amintească doar momentele frumoase cu mine, ba chiar alea amuzante. O să încerc să mă înregistrez până atunci într-un moment vesel al meu în care râd și o să vreau să fie pus filmulețul ăla la această petrecere. Și cine mai are poze haioase sau chiar ciudate, penibiluțe etc. etc. cu mine sau povești sau orice, să fie împărtășite în memoria mea.
Lumea poate să plângă, dar ar fi drăguț să și râdă. Cui îi vine să facă glume, să facă, n-o să mă supăr, promit. Cui nu-i place, e liber să plece.
Să înțelegeți, vă rog, că la tot ”spectacolul” ăsta, nu îmi bat joc de nimeni, nici măcar după moartea mea (ar fi ciudat). Bine, ciudat ar fi și să nu se râdă deloc dacă se pun poze și filmulețe amuzante. Chestia e că evenimentul este pentru MINE, nu pentru lume. Eu sunt importantă acolo și mai ales dorința mea de a fi exact așa sau chiar mai fain. Și filozofiile mele de viață mă împiedică în mod categoric să tratez altcumva moartea. O să-mi pară rău, știu, o să-mi fie dor, însă eu nu mai caut de ceva vreme un sens anume în lucrurile care se întâmplă și accept senin ce nu ține de mine sau de restul.
Moartea nu ține de noi și când e timpul, trebuie să mergem, oricare timp ar fi acela. Nici noi nu ținem de moarte, țin alții de ea pentru noi, nu înțeleg de ce, că e inutil de obicei. Nici nu știu de ce pare nedrept câteodată, poate o să aflu cândva. Cât mai târziu, de preferat. Și cu cât lumea o să se bucure că am luat-o pe un drum poate mai bun și o să-mi facă drumul ăsta mai ușor (râzând, petrecând, nu rugându-se să nu plec, lucru care e iminent), cu atât o să fie mai bine pentru MINE. O să pot pleca liniștită. Rog ca înainte să se facă orice, să se gândească ”oare Ancăi i-ar fi plăcut asta?”.
Cu toate că pare de ”groază” și nepotrivit. E nepotrivit pentru cine? Pentru alții? Păi da. Dar cine o să moară? Nu eu? Atunci? Ei atunci lăsați-mă în veselia mea.
Cam asta, cred, alte doleanțe nu am momentan. Cu mențiunea că și dacă o să fie la 60-70-80 de ani, vreau să fie la fel, să nu se schimbe nimic din ce am scris mai sus. Pentru că sunt un spirit tânăr, cu energie, vesel, idealist, și așa vreau să își amintească lumea de mine.
Ei, cum îi? Iaste că era musai să rup eu liniștea pe aici? 😀 Chiar eram curios despre ce a mai scris Anca. Și eu nu prea sunt curios de felul meu 🙂 Mi-a rămas întipărit în minte ce îmi zicea bunicul, mai în gluma, mai în serios: că n-ar strică să fie dus la groapă cu lăutari. Nu s-a intamplat asa, însă mie chiar mi-ar plăcea. Cred că din egoism ne plângeam morții. Ei au trecut într-un alt plan al existenței și încă trăiesc. Doar că nu așa cum ne închipuim noi.
Bun, din câte am citit, e musai să ne vedem ca să te aud râzând :)))
No, nu scriu mai mult pentru că daca încep și eu, nu ne mai citește nimeni…evăr :))))
Seara faină și dedicație muzicală…știu că ne place limba amândurora: