Era o dimineață senină și mă plimbam cu bicicleta prin oraș, respirând viața, zâmbind prostește. Deodată, ce să-mi vadă ochii? O tânără mai să-mi treacă prin față, am frânt cât am putut și fata s-a întors rușinată către mine cerându-și scuze. N-am înjurat, că m-am dezvățat de acest obicei urât, a dracu de urât!
-Îmi pare rău, nu am vrut să te încurc, spuse fata cu ochii triști.
M-am îmbunat pe loc văzând cât de drăguță era, cu părul lung și obrazu-i plesnind de frumusețe rozalie.
-No, nu-i nici o problemă … dar … de ce ești tristă? Te pot ajuta cu ceva? Eu sunt Anca, apropo. (și dau mâna băiețește, că doar sunt pe bicicletă și mă cred zmeu)
–Bună, Anca, eu sunt Luni, încântată de cunoștință. 🙂 (zâmbește ușor și se așează pe bancă) Sunt un pic tristă pentru că nimeni nu mă vrea, toată lumea își bate joc de mine și mi-e foarte greu să fiu singură, știi …
În sinea mea: ce-o fi, domne, cu lumea asta? Așa frumoasă fată și să fie respinsă, mai ales într-o dimineață ce promitea.
Și, oricât de lesbian ar părea, m-am pus și eu pe bancă lângă Luni, i-am luat mâna și i-am zis:
-Dragă Luni, dar ești atât de plăcută ochiului, ai fost prima pe care am văzut-o în această dimineață și drept vorbind că mi-ai făcut ziua mai frumoasă cu drăgălășenia ta!
Atunci Luni s-a făcut și mai drăguță, de parcă soarele-ar fi răsărit pe chipul ei.
-Mulțumesc, Anca. Poate că oamenii nu mă înțeleg cum trebuie, dar mă bucur să mai întâlnesc și persoane ca tine, așa îmi dați curaj să fiu acolo pentru oricine, orice s-ar întâmpla!
Am îmbrățișat-o pe Luni și mi-am continuat drumul, zâmbind și mai prostește, gândindu-mă că oamenii sunt inapți și habar n-au să vadă frumusețe în nimic și că nimic nu le convine. A naibii ființe!
