Colecționarul

Un film și-o carte, zic! 😀 Astăzi servim ”Colecționarul”, de John Fowles, o carte care m-a lăsat cu o mutră tâmpă la sfârșit.

Titlu: Colecționarul, [EN] The Collector
Autor: John Fowles, autor englez

Despre ce e vorba: Frederick Clegg, un tânăr normal, singuratic și foarte introvertit, colecționar de fluturi, câștigă la loterie. Cum necum, își face un plan să o răpească pe aleasa inimii lui, Miranda Grey. Dar nu orice răpit. Răpit și închis. Colectat ca pe un fluture.

Într-o casă ce și-a cumpărat-o în afara Londrei, Frederick își aduce ”prada” și o lasă într-o cameră în pivniță. Ceea ce e straniu, însă, nu e răpirea, ci modul de îngrijire a captivei. Tot ce își dorește, tânărul merge să-i cumpere. Nu vrea să o ucidă, nu vrea să se culce cu ea, ci doar să o privească și să stea cu ea.

Unde duce toată povestea asta … n-ați crede nici măcar voi.

Opinie personală: La început nu știam la ce să mă aștept din partea romanului. Am mai citit de John Fowles ”Iubita locotenentului francez” și mi-a plăcut. M-a surprins alt stil aici. Povestea în sine e și mai ”nebună”. M-a sleit de puteri. Nu puteam crede că ”așa ceva chiar se întâmplă?”. În nici un moment nu am putut să prevăd finalul, deși uneori fac asta și încerc să ghicesc. O, nu, nici o șansă. Citeam undeva că Fowles ne-a făcut și pe noi ”fluturii” săi, prinzându-ne în roman.

Dar romanul nu descrie doar trăirea tânărului colecționar, nu. Asistăm și la un drum în sufletul de artist al tinerei Miranda, drum care parcă parcă s-ar transforma încet într-al nostru. Adică vrem și noi să vedem odată: ne omoară Fowles la sfârșit ori ba? Parcă abia am aștepta să fim omorâți, numai ca să nu ne chinuie. 🙂

Chit că nu-s sadică, mi-a plăcut ideea romanului și zbuciumul ambelor personaje. E ciudat cum o carte te poate face să trăiești emoții pentru niște persoane care nu prea există, nu ? (observați acel ”prea)

Citate:

”Nu poți să înțelegi. Pentru mine lucrurile sunt de două feluri: frumoase și urâte. Nu judec în funcție de bine și de rău. Ci numai în termeni de frumos și urât. Consider că o mulțime de lucruri bune sunt urâte și o groază de lucruri rele sunt frumoase.”

”Am fost goi unul în fața celuilalt și totuși nu puteam fi mai departe unul de altul.”

”Trebuie să faci întotdeauna ceva. Când crezi cu adevărat în ceva, trebuie să acționezi. A te mulțumi să vorbești despre acțiune e ca și cum te-ai lăuda dinainte cu tablourile pe care ai de gând să le pictezi. E de cel mai îngrozitor prost gust.”

”Noi doi singuri în cameră. Nici trecut, nici viitor. Doar intensitatea și profunzimea momentului. Senzația că totul avea în mod implacabil un sfârșit: muzica, noi doi, luna, absolut totul. Dacă reușești să pătrunzi în miezul lucrurilor, nu găsești altceva decât tristețe, numai tristețe, mereu și pretutindeni, dar o tristețe frumoasă, argintie, precum chipul lui Hristos.”

”E lucrul cel mai demn de dispreț: să optezi să te retragi din viață pentru că viața nu e pe placul tău. Dar uneori te înspăimântă gândul că, atunci când hotărăști s-o iei în serios, viața devine o luptă.”

”Dar Dumnezeu nu ne poate auzi. Nu are nimic uman în el; nu poate să audă, nici să ne compătimească, nici să ne ajute. (…)

Cerul este absolut gol. Minunat de pur și minunat de gol.
Ca și cum arhitecții și constructorii ar trăi în toate casele pe care le-au construit. Ca și cum ar putea locui în toate. E evident. Îți sare în ochi. Trebuie să existe un Dumnezeu, dar e imposibil să știe ceva despre noi.”