Sau ”ce”. Unul din răspunsurile mele preferate la această întrebare este: bicicletele. 🙂 Iar bicicletele nu sunt doar un răspuns, pentru mine sunt sursă de energie, trezirea de dimineață, libertate, voie bună, transpirație, calul meu cu aripi de fier – știți deja că îmi iubesc Cometa (bicicleta mea). Timpul petrecut în Amsterdam m-a umplut de vis, dar și invidie față de ce infrastructură pentru biciclete au olandezii acolo … dorindu-mi, CLAR, să am una și în orașul meu pricăjit, Timișoara. Bicicliștii au un regim adecvat în Olanda, cu trasee ce se unesc în tot orașul, cu propriul semafor, late de cel puțin 1 m, una lângă alta în direcții opuse, și unde au, evident, prioritate bicicliștii. Astfel, și când așteaptă la semafor, bicicliștii nu sunt nici pe lângă pietoni, nici pe lângă mașini, nu deranjează pe nimeni – e ca și când ar fi o a treia specie de beneficiar al circulației.
(poza asta nu îmi aparține)
Ce există momentan în Timișoara nu se poate numi o infrastructură pentru mersul cu bicicleta, cu toată părerea de rău, dar e mai degrabă un hibrid nehotărât între a ”incomoda” pietonii sau șoferii. Piste care sunt ca inelul, nu știi unde încep și unde se termină, sau sunt ca și cuvintele scurte – se termină brusc – , sau sunt înguste ca o lăcustă (aproape o rimă, dar oricum, lăcustele sunt ființe înguste, trebuie să recunoașteți), și nu în ultimul rând, sunt ori pe trotuar, ori pe carosabil, sau sunt invizibile – favoritele mele. Nu-s arhitect, nu-s inginer, sunt doar un cetățean (biciclist convins) nemulțumit, și care a văzut alternativa, și crede că se poate și la noi.
Asta e o stradă chiar norocoasă
Ok, Amsterdamul poate are o istorie mai lungă în acest sens, și nu numai – inclusiv în zona morilor de vânt din Zaanse Schans, ok, turistică, da, erau piste de biciclete, am văzut și din tren, și din avion, pe lângă drum de câmp … deci cam peste tot. M-am simțit un pic ca în raiul bicicliștilor, e drept, pentru că vedeam atât de mulți oameni folosindu-le, de la corporatiști în costumele lor scumpe, la oameni în vârstă, părinți cu copii (biciclete din acelea cu un fel de cărucior după ele), și inclusiv copii. În Olanda nu e vorba doar de identitatea națională pe care au preluat-o bicicletele, ci și despre descurajarea folosirii mașinilor (locurile de parcare costând extrem de mult, și chiar și numărul de mașină pentru dare în uz are preț exorbitant). Managerul meu glumea (deși nu e o glumă), că în alte țări oamenii au o cloacă de mașini, iar în Olanda au bărci.
Vorbind de mașini, mă uit aici la Barcelona – care a realizat că orașul trebuie să fie PENTRU OAMENI, adică o experiență plăcută, nu nervi în trafic, așa că a regândit o modernizare a orașului, incluzând, bineînțeles, piste de biciclete, și apoi mai multe spații verzi, o planificare mai bună a rețelelor de autobuze etc. Astfel, un rezultat adiacent obținut e că reduce și poluarea! Ideea inovatoare în jurul căreia acestea se învârt o reprezintă un ”superbloc”, care în interiorul său are niște reguli ce favorizează cetățeanul sau biciclistul, și, în fond, promovează o viață mai sustenabilă (sănătoasă, cu activitate). Dacă citiți articolul acesta excelent din The Guardian, o să înțelegeți mai bine.
Exemple mai sunt. Oslo vrea să interzică mașinile în centrul orașului până în 2019, și, asemenea, să investească în piste de biciclete și transport în comun. Hamburg are un plan numit ”rețeaua verde”, cu inițiative similare – mai multe biciclete, mult mai puține mașini. Paris o ia încet, dar nu rău: implementând o zi fără mașini, o duminică fără mașini, limitând unele străzi la mașini electrice, interzicând mașinile mai vechi de 1997, și dublând pistele de biciclete, edilii capitalei franceze sunt pe drumul cel bun. Și ultraagitatul Mexico City încearcă să reducă utilizarea automobilelor, și să mai decongestioneze traficul. Acestea sunt orașe mari, dense, aproape metropole – Timișoara e doar un cartier din ele.
Visez la o zi în care o să am prioritate, în care să nu cobor de pe bicicletă ca să traversez 1 m de trecere de pietoni, o zi în care să nu fiu amendată din motive tâmpite, de către autorități care nu prea au la inimă biciclitul, o zi în care să ajung foarte ușor din punctul A în punctul Z fără să ocolesc prea mult, auzind scuze că ”n-ai voie prin centru” (și vreau neapărat să menționez că există o pistă de biciclete care trece prin poarta Riijkmuseum, unul din cele mai populare și importante muzee ale Amsterdam-ului, adică taie muzeul pur și simplu, prin MIJLOC). O zi în care, până la urmă, o să fiu respectată ca orice alt jucător în trafic.
Dintr-un anumit punct de vedere, e bine – acum 5 ani, în Timișoara nu erau chiar așa mulți bicicliști și nici nu cred că existau piste adecvate (nici măcar eu nu eram biciclistă acum 5 ani). Poate ar trebui, de fapt, să fiu recunoscătoare, și să mă ”mulțumesc” că există și ce am eu, că alții n-au. Totuși, nu vreau să mă complac fără să cer mai mult, când știu că există potențial de mai bine – poate peste încă 5 ani … cine știe, îndrăznesc să sper. Nici nu vreau să aflu cum se strâmbă timișorenii doar la simpla idee a reducerii folosirii mașinilor….sau cum se strâmbă la mine pentru că am așa idei ”năstrușnice” în cap. Mentalitatea cetățenilor e o altă fațadă a orice înseamnă un ”oraș verde”… despre aia poate în alt articol. 🙂
Numitorul comun în exemplele de mai sus sunt bicicletele, și din punctul meu de vedere acestea sunt o componentă esențială în transformarea orașelor în locuri mai verzi, mai sustenabile – reducând poluarea, promovând mișcarea, un stil de viață activ, și chiar mai puțin stresant… se întâmplă rar să te enervezi când ești pe bicicletă. 🙂 Sigur sunt și câteva dezavantaje, dar sunt mici în comparație cu alternativele. Neîndoielnic, însă, bicicletele vor juca un rol extrem de important în orașele ”viitorului”, și mi-ar plăcea ca oamenii să realizeze asta fără să se supere sau să se strâmbe. 🙂
Închei cu un citat dintr-un articol de mai sus al unei românce care comparase schimbările prin care trecuse Amsterdam, pentru că sigur, fiecare loc are propriile sale limitări – asta nu e o scuză, însă, pentru a nu crea soluții ingenioase, punând voința și capul un pic la bătaie, cu scopul de a transforma un oraș pentru mașini (oricare), într-unul pentru oameni. Până la urmă, ei sunt cei care pot transforma orașele. Dar și bicicletele. Și ele. 🙂
“Every city has its own unique conditions and challenges,” she admits. “It’s not about making all cities like Amsterdam. It’s about making them better versions of themselves.”
Cred ca ti-ar placea Copenhaga, are o infrastructura la fel de buna ca si Amsterdam (unii zic, chiar mai buna :D) si genul de case faine cum iti plac tie 🙂
Mie sincer mi se pare ca sunteti tare curajosi voi, cei care indrazniti sa mergeti cu bicicleta in Romania, dar ma bucur ca sunteti toti mai multi pentru ca asa poate, poate o sa impingeti lucrurile inspre bine.
Cat despre mentalitatea oamenilor… cand ma gandesc cata lume merge cu masina la lucru indiferent ca e vorba de 10 km ori de 2 km, ma ia durerea de cap..
Imi plac pozele pe care le-ai pus. Cea cu biciclistul cu pelerina de ploaie arata cat de hotarata e lumea sa se deplaseze pe bicicleta… indiferent de vreme! (si totusi, nu e deloc fun pe ploaie 🙁 )
Daaa, cred si eu ca mi-ar placea Copenhaga, am auzit la fel de multe lucruri bune 😀 Sper si eu sa „impinge” lucrurile inspre bine, pentru ca de ex. la fiecare Verde pentru biciclete biking event sunt foarte multi biciclisti, si multi copii… si circulatia e oprita, desi pentru o ora doar. 🙂
Din pacate si la Cluj e la fel. Ieseam cu bicicleta mai mult in afara orasului in weekenduri pentru ca imi era constant frica de soferi. Acuma de 2 zile vin cu ea la job. Am de mers destul de mult si printre tiruri pe un drum mai larg si sa ma strecor in trafic. Pistele sunt exact ca la voi…incepute si terminate dupa dumnezeu stie ce logica, nu exista zone mai joase pe pe care sa poti urca sau coborî de pe troturar (ma gandesc ce greu e pt cei in carucioare…e imposibil cred) si soferii sunt total dezinteresati, trebuie constant sa anticipez ce-o sa faca si sa fiu zen 🙂 si eu visez la un oras mai european, daca tot am fost capitala tineretului. Si ca exemplu mai de aproape, cat am stat in Cehia am fost surprinsa sa vad ca au asa de multi biciclisti de toate varstele si o infrastructura bunicica inclusiv in orasele mici.
Sincer, credeam ca la acest capitol, Clujul sta mai bine … imi pare rau sa aud asta, deci da, traim aceeasi realitate… 🙁 Autoritatile se multumesc cu „v-am dat, ce va tot plangeti?”, de parca e suficient..