Din capul locului, trebuie să menționez că scriu acest articol pentru a demonta un pic niște mituri legate de cum căsnicia e obiectivul final al vieții și cum, dacă nu ești căsătorit/ă, ești oaia neagră a societății. Nu scriu nici dintr-o poziție de ”iat-o și p-asta, recent căsătorită”, ci, sincer, dintr-o înțelepciune oarecare dobândită din uitatul în jur și parțial și ce am mai trăit eu ici pe colo. Recunosc că îmi e un pic inconfortabil să scriu despre relații, pentru că nu vreau să par că le știu pe toate, dar unele lucruri trebuie aduse în discuție.
Că tot vine Dragobetele…știu că există multă presiune asupra căsătoriei și căsniciei în general, dar sunt aici să vă spun să o luăm mai ușor. În primul rând, cununia nu ar trebui să fie un țel definitiv în viață: ”Ce vrei să te faci când o să fii mare? Bărbat însurat!”... Surpriză, există viață și după căsătorie!
Căsnicia nu vine și rezolvă toate problemele vieții, fie personale, fie ele de cuplu. Nu te căsătorești și brusc, devii o altă persoană! Nu, ești aceeași persoană, doar că, teoretic, acum te mai vede și altcineva așa cum ești cu adevărat, și tu la fel pentru celălalt. Iar conflictele… nici ele nu vor dispărea odată cu realizarea acestui pas. Pe scurt, această formalitate legală sau religioasă nu este pastila magică ce va face automat viața roz. Ideal, căsnicia ar trebui să fie doar continuitatea relației anterioare, cu îmbunătățirile de rigoare. Nu căsătoria face o relație grozavă, ci iubirea, efortul consistent și constant, timpul și asumarea conștientă a persoanelor care sunt implicate, recunoașterea sinelui individual din fiecare pereche.
Viața POATE FI roz în căsnicie, dar… e de muncă. În primul rând, la noi înșine. Cum ne prezentăm într-o relație nu se schimbă doar din cauza unui act. Dacă vrem să fim o versiune mai bună a noastră, dorim asta și după ”marele eveniment”, nu doar până ajungem acolo. Apoi, este de lucru și la relația cu celălalt – felul de a comunica, felul de a asculta, felul de a acorda atenție și da, felul de a te certa.
Multă lume fuge de conflict (nu doar în relații amoroase, ci în general), deși conflictul poate fi o oportunitate bună de consolidare a unei cărămizi între două persoane. Nu conflictul e problema în sine, ci CUM acționăm în timpul conflictului: ce zicem și ce facem. Strigăm la celălalt, îl insultăm, ne închidem în noi, ascundem, mințim, manipulăm, ba chiar ne spălăm rufele în public? SAU încercăm să folosim o voce calmă, să nu blamăm, să fim înțelegători, să ascultăm, sau cerem o pauză dacă e nevoie să ne regrupăm gândurile sau intențiile? Ne gândim că oamenii vor să ne rănească, deși NU e cazul. Nimeni nu vrea să greșească intenționat, dar luăm lucrurile personal… prea des. Și când nu discutăm despre probleme, problemele se adâncesc. Pot recomanda aici toate resursele pe care le împărtășesc soții Gottman despre conflict, ei se pricep.
Dar, din experiența mea, mi-am propus să am ÎNCREDERE că pot să spun partenerului meu ceva ce mă deranjează, sau să fiu sinceră în a mărturisi cum mă simt. Dacă partenerul respectiv nu e capabil emoțional să primească mesajul și să empatizeze, poate că mai e de lucrat acolo. Viceversa, dacă noi nu suntem pregătiți să ascultăm că nu suntem perfecți și putem face lucrurile mai bine, deși e neplăcut, e posibil să ne uităm mai des în interiorul nostru. Oh, aș avea mai multe lucruri de spus aici, dar ideea e simplă: sfârșitul unui conflict, într-o relație sănătoasă, nu ar trebui să ne facă să ne simțim mizerabili și că suntem noi mereu de vină. Luați aminte de la o fătucă ce a trecut prin asta și a experimentat și partea pozitivă a unei ”certe” în mod sănătos. 😊
Căsnicia este împreunarea drumului personal cu drumul altei persoane, fără ca asta să însemne ștergerea noastră ca persoană, a dorințelor sau viselor noastre individuale (sau ale celuilalt). Nu încetezi să mai crești ca om după ce te-ai căsătorit. Nu încetezi de a avea grijă de tine, de mintea ta sau de corpul tău. Căsnicia nu trebuie să însemne delăsare… Ca să nu mai zic că neacceptarea partenerului așa cum e, nu va duce decât la dezamăgiri. Îmi pare rău, dar dacă pornim la drum cu gândul de a-l schimba pe celălalt, indiferent că am făcut sau nu ”marele” pas…ne setăm viața pentru frustrare.
Căsnicia chiar e o alegere zilnică, realizată cu intenție și – nelipsit, zic eu, iubire. Fără iubire, nu se poate, dragii mei! Eu nu pot să respir fără să iubesc, darămite să mă căsătoresc fără asta? Azi avem privilegiul de a face aceste alegeri, unii dintre noi… așadar de ce să nu ne alegem pe noi, întâi, și apoi, cu o profundă conștientizare de sine, pe cine dorim să ne însoțească în marea aventură a vieții?
Da, căsnicia is nice and all, dar chiar nu e marele răspuns al vieții. #recomand, dar când e ceva pe bune și e ce trebuie, când e firesc, natural, profund și asumat, nu obligat. Plus că unii oameni nu simt nevoia să facă asta sau o fac în felurile lor. Și asta e foarte ok! Sper să mai scăpăm de presiunea care plutește în aer, ce vine mai ales în zilele de ”sărbători ale iubirii”, așa că asta voiam eu să vă transmit azi. Ca de obicei, doar perspectiva mea. 😊