Care e temperatura la care ard cărțile?

Probabil aceeași la care îmi ard mie buricele degetelor, scriindu-vă înfrigurată despre una din cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta (25 momentan, mai am până la 45, sper să reușesc o mobilizare mai bună, fingers crossed!). Am tot auzit de Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, dar abia acum am reușit să o citesc. Mi-a plăcut foarte mult, așa că doresc să vă împărtășesc un pic din entuziasmul meu cu privire la ce am citit, și, evident, să o recomand.

Cu toate că nu am citit multe distopii la viața mea, genul nu îmi displace, ba chiar îmi pare o provocare pentru a ne imagina lucruri revoltătoare. Oricum, distopiile sunt metafore ale defectelor societății, augmentate într-o realitate care deranjează. Iar pe mine m-a cam deranjat scenariul închipuit de Ray Bradbury în anii 1953: o lume în viitor unde e ilegal să deții cărți, unde ele sunt arse ca profesie, iar oamenii se doresc a fi menținuți ”proști de fericiți”, captivați fiind de ecrane mari de televizor, impulsați de mii de informații care mai de care din toate părțile pentru a le ocupa mințile.

Frica lui Bradbury în 1953 era că televizorul (televiziunea) o să diminueze interesul oamenilor pentru a citi – la scară mult mai mare, aplicat zilelor noastre, ar fi că industria entertainment-ului, care ne oferă totul scurt, rapid, simplificat, gata să-l procesăm, ne acaparează creierele, făcându-ne să uităm ”temporar” de problemele noastre, vânzând fericire la pachet, ca o pastilă magică. Iar partea tristă în carte e că inițiativa nu a venit DOAR din partea guvernământului, ci oamenii înșiși au început să renunțe la a mai citi cărți.

”Click, Pic, Look, Eye, Now, Flick, Here, There, Swift, Pace, Up, Down, In, Out, Why, How, Who, What, Where, Eh? Uh! Bang! Smack! Wallop, Bing, Bong, Boom! Digest-digests, digest-digest-digests. Politics? One column, two sentences, a headline! Then, in midair, all vanishes! Whirl man’s mind around about so fast under the pumping hands of publishers, exploiters, broadcasters that the centrifuge flings off all unnecessary, time-wasting thought!”

”You must understand that our civilization is so vast that we can’t have our minorities upset and stirred. Ask yourself, what do we want in this country, above all? People want to be happy, isn’t that right? Haven’t you heard it all your life? I want to be happy, people say. Well, aren’t they? Don’t we keep them moving, don’t we give them fun? That’s all we live for, isn’t it?”

Explicația asta e dată de șeful lui Guy Montague, personajul principal din carte, si zău că uneori parcă îți vine să-i dai dreptate. Da, oamenii vor să se simtă în siguranță, fericiți, să nu aibă griji, dacă se poate. Până într-un punct, așa e. Dar apoi îmi vine și mie mintea la cap că nu, cu prețul acesta, mai bine nu. Plus că scopul vieții nu e neapărat să fim toți fericiți și ”politically correct”.

”We need not to be let alone. We need to be really bothered once in a while. How long is it since you were really bothered? About something important, about something real?

Deși scurtă, Fahrenheit 451 atinge și alte subiecte, din punctul meu de vedere, iar pe lângă monotonia (sensul) vieții și un status quo acceptat, obiceiul de a ”nu pune întrebări”, mai e și conexiunea cu natura. Fiind atât de absorbiți de gadget-uri, media, și orice formă de divertisment, oamenii nu mai au comuniunea cu sălbăticia naturii, cu lucrurile naturale, autentice. Ce ziceți de zgârie-nori din oțel, sticlă, totul gri, plictisitor? 🙂 Poate pentru alții o fi frumos, dar mie mi se pare fără ”personalitate”. Ironic că eu lucrez în Timi chiar în City Business Center. Mmmmmda.

”….hoped that someday our cities would open up more and let the green and the land and the wilderness in more, to remind people that we’re allotted a little space on earth and that we survive in that wilderness that can take back what it has given, as easily as blowing its breath on us or sending the sea to tell us we are not so big. When we forget how close the wilderness is in the night, my grandpa said, someday it will come in and get us for we will have forgotten how terrible and real it can be. You see?”

Ba chiar inclusiv conexiunea umană se pierde din ce în ce mai mult și devine fadă. Guy întâlnește o fată care e ”altfel”, una din ultimele persoane ”rebele” – și aici, un pic de critică: mi-ar fi plăcut să știu ce s-a întâmplat cu ea, parcă a dispărut prea în ceață. Clarrise e cea care îl face pe Guy să se întrebe de ce funcționează lumea într-un anumit mod, și de ce lucrurile din trecut (promovate drept ”minciuni”, mai ales cele care existau în cărți) au fost date uitării. Inclusiv relația lui Guy cu soția sa, Millie, este pusă sub semnul întrebării – cei doi nici măcar nu mai țin minte cum s-au cunoscut. Societatea, per ansamblu, părea asfixiată de propria superficialitate.

„Being with people is nice. But I don’t think it’s social to get a bunch of people together and then not let them talk, do you? An hour of TV class, an hour of basketball or baseball or running, another hour of transcription history or painting pictures, and more sports, but do you know, we never ask questions, or at least most don’t; they just run the answers at you, bing, bing, bing, and us sitting there for four more hours of film-teacher. That’s not social to me at all. It’s a lot of funnels and lot of water poured down the spout and out the bottom, and them telling us it’s wine when it’s not.”

Ce mi s-a părut surprinzător e cum Bradbury pune în cărți (în interpretarea mea) o metaforă pentru o viață autentică. Nici nu m-aș fi gândit (la un nivel atât de profund) că nu avem nevoie de cărți, ci noi căutăm DESPRE CE se scrie în ele, esența momentelor, empatia altor oameni, tot ce ne face umani. Partea aceasta mi-a rămas în cap și mi-ar plăcea chiar să o memorez, așa, de exercițiu.

It’s not books you need, it’s some of the things that once were in books. The same things could be in the ‘parlor families’ today. The same infinite detail and awareness could be projected through the radios, and televisors, but are not. No,no it’s not books at all you’re looking for! Take it where you can find it, in old phonograph records, old motion pictures, and in old friends; look for it in nature and look for it in yourself. Books were only one type or receptacle where we stored a lot of things we were afraid we might forget. There is nothing magical in them at all. The magic is only in what books say, how they stitched the patches of the universe together into one garment for us.”

Din fericire, în ziua de azi lucrurile nu stau chiar atât de negru, oamenii încă citesc, încă petrec timp în natură, și speranța nu a murit chiar de tot. Cu toate că suntem supți într-o gaură neagră a divertismentului și a nimicului, bombardați de informații, fără să avem răbdare, fără să ascultăm, dorind totul cât mai ”comod”, totuși, alternativa încă există. E doar alegerea noastră. Și poate va fi alegerea voastră să citiți această carte și să o interpretați în felul vostru (deoarece eu găsesc că fiecare percepe ce dorește / are nevoie din tot ce ne înconjoară, nefiind multe lucruri standard care să se aplice tuturor; poate doar ceva ca eticheta de folosire a cuptorului cu microunde). Spor!

„There must be something in books, things we can’t imagine, to make a woman stay in a burning house, there must be something there. You don’t stay for nothing.”

”But you can’t make people listen. They have to come round in their own time, wondering what happened and why the world blew up around them. It can’t last.”

”It doesn’t matter what you do, he said, so long as you change something from the way it was before you touched it into something that’s like you after you take your hands away. The difference between the man who just cuts lawns and a real gardener is in the touching, he said. The lawn-cutter might just as well not have been there at all; the gardener will be there a lifetime.”

”We’ll just start walking today and see the world and the way the world walks around and talks, the way it really looks. I want to see everything now. And while none of it will be me when it goes in, after a while it’ll all gather together inside and it’ll be me. Look at the world out there, my God, my God, look at it out there, outside me, out there beyond my face and the only way to really touch it is to put it where it’s finally me, where it’s in the blood, where it pumps around a thousand times ten thousand a day. I get hold of it so it’ll never run off. I’ll hold onto the world tight someday. I’ve got one finger on it now; that’s a beginning.”

2 comentarii

  1. Ah, de cât timp o am și eu pe listă și încă n-am ajuns la ea. Parcă acum că ți-am citit articolul îmi ard și mie buricele degetelor să o răsfoiesc, deși tocmai mi-am propus să încep altceva.
    Din categoria distopiilor, ai citit ”Eseu despre orbire?”. Cred că până acum e cea care a ajuns la mine cel mai bine 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.