Cum e să zbori cu parapanta

Uneori cred că oamenii ar da orice să poată zbura cu adevărat, ca păsările, să aibă abilitatea de a face asta natural și ușor, dar până una alta, s-au inventat avioanele, parașutele, sau parapantele. 😛

V-am mai spus că urma să zbor pentru prima oară cu parapanta cu cei de la SkyRush.ro Paragliding și în sfârșit s-a întâmplat weekend-ul ce a trecut! Am fost superentuziasmată și încă sunt, de fapt, sper să simțiți și voi asta după cum scriu!

Am zburat de la Clopotiva, un sat în județul Hunedoara, la vreo 2 h și un pic de Timișoara, care este unul din cele mai bune locuri de zburat cu parapanta din țară, din cauza deschiderii largi spre vale la decolare, și aterizarea pe câmp plat. Ce mai e fain pentru localitatea asta e că nenea Anton oferă cazare și masă (chiar camping!) în casa și grădina lui. Și nu vin doar români, sunt și străini pentru care a mânca roșii de grădină cu brânză proaspătă naturală e o experiență valoroasă.

Am urcat la locul de decolare, undeva pe la 1,200 m, 4 grade afară, o zi minunată cu soare, și am făcut cunoștință cu piloții – Basti, cel cu care urma eu să zbor, și Gigi, cu care urma să zboare Daniela, sora mea. Cei doi sunt piloți profesioniști, foarte de treabă și simpatici, ne-au făcut să ne simțim relaxate, și a fost o adevărată plăcere să zburăm cu ei! (Basti a stat 5 ani în Nepal ca pilot de tandem :O, iar Gigi e și pilot de zbor acrobatic)

Ni s-a făcut instructajul, dar mie tot mi se înmuiau genunchii gândindu-mă că poate fac o prostie la decolare și mi se blochează creierul și n-o să mai știu nimic. Frici total nejustificate, de altfel, ca majoritatea fricilor mele. 🙂

Ideea este că omul din față (pasagerul) are rolul de a avansa decolarea printr-o ușoară alergare, fără a se opri, chiar și când e în ”aer” să dea din picioare și să nu se așeze imediat în seletă (un fel de ”scaun”). Mie de asta mi-a fost teamă, dar n-a fost cazul. Deși aripa mă trăgea în spate (iar prin aripă mă refer, băbește, la materialul acela foarte rezistent care se umple cu aer și se deschide) am continuat să alerg înclinată în față – 10 secunde, poate nici atât – până am ajuns în aer.

Și în aer … WOW! Ești în aer, și vezi totul parcă atât de clar, și te simți mic, și fără control (desi pilotul are control, e ok 😛 ), și auzi cum vâjâie vântul, și te gândești … oare așa se simt și păsările când zboară? Sau ele nici nu au grija asta, pentru că le vine de la sine? Priveliștea e superbă, și cu un mic GoPro, Basti a reușit să imortalizeze încântarea mea și lipsa de cuvinte, de altfel. Credeam că o să urlu, dar uitasem. De emoții.

Nu mi-a fost frică în nici un moment cât am fost în zbor pentru că știam că sunt cu un profesionist, deci n-am avut treabă. În schimb, e posibil să simțiți un pic de vertij (vertigo), o senzație de amețeală cauzată de neobișnuința activității și adaptarea creierului la ea – se lasă și cu un mic gol în stomac, dar totul dispare după aterizare (care e lină).

Mie mi s-a părut palpitant și cu un pic de adrenalină, cu toate că zborul în sine e destul de liniștit, și chiar m-am bucurat că am avut curaj să fac asta! După ce am aterizat, mi-a plăcut că am stat să-i vedem și pe alții cum zboară, mai ales cei de la școala de zburat cu parapanta. Toți oameni faini, glumeți, tipul acela de ”spirit liber” cu povești, de la care poți să înveți o grămadă, cum ar fi despre spirulină, Albania ca destinație faină și ieftină pentru concedii, caracatițe mici care ți se zbat în stomac și din astea. :))

Pe drum înapoi spre Timișoara am trecut pe lângă castelul Kendeffy în Sântamaria-Orlea, un loc ajuns în ruină, din păcate, pentru că nu se mai îngrijește nimeni de el și investițiile ar fi, probabil, prea mari. Locul era un restaurant și chiar hotel pe vremea comuniștilor, dar azi e doar o sărăcie cu o priveliște frumoasă. Am văzut o veveriță pe-acolo în curte, și cam atât.

Tot pe drum înapoi am nimerit la un Târg public și obor, unde am zis că trebuie musai să oprim numai așa, pentru experiență. N-am rezistat unui mic de Bulbucan cu muștar (muuuuult muștar!) și pită, desi erau o grămadă de altele – se îmbinau mirosuri de virșli cu miros de oi scoase la vânzare, cai, haine, pantofi, vechituri, pe un fundal de muzică populară. Autentic, ce să mai!

Ajunsă acasă, am dormit lemn până a doua zi, fericită că am făcut-o și pe asta!! Așa că le mulțumesc mult celor de la SkyRush pentru invitație, și sper să ne mai vedem și cu alte ocazii! 🙂 Până atunci, vă recomand experiența, e clar ceva de încercat măcar o dată!