Despre apreciere

Țin minte că sintagma veche a blogului meu era ceva de genul ”Ce-ai făcut azi, ai zâmbit, ai spus mulțumesc, te iubesc? Fă-o cât mai ai timp.” și am decis la un moment dat că era foarte siropoasă și poate avea tendința de a da către ”bullshit” sau fals. Departe de adevăr, era doar un îndemn al meu (pentru mine, în primul rând) la un pic de optimism, la un pic de apreciere a ce avem în jur.

Tot așa, când eram mică, auzeam mereu comparația aceea cu „copiii din Africa” ce ar aprecia mâncarea la care eu făceam mofturi (eh, da, eram mofturoasă, mna). De fapt, nici nu e vorba despre copiii din Africa, ci despre același subiect de mai sus: aprecierea a ceea ce avem (nu neapărat în detrimentul comparației cu alții). Mi se pare că atât de des uităm partea asta de apreciere, că de asta nici nu ne mai vine natural să o facem.

Nu am putea să fim un pic mai apreciativi cu lucrurile pe care le avem, cu oamenii din jur? Parcă în fiecare zi, așa ne începem dimineața: cu amărăciune, critici, cu nimic nu-i bine, iar vreme de căcat, țară de căcat, oameni de căcat. Și înțeleg, serios. Ca un om să se simtă împlinit și cât de cât satisfăcut (chiar fericit), ar trebui să aibă măcar și un mediu de trai adecvat – sănătate, educație, bani etc. Și la noi e mai greu să le ai pe astea și să nu-ți vină să înjuri zilnic. Și eu înjur pe bicicletă ca un birjar. 🙂 Că pietoni, că șoferi idioți, spre exemplu.

”Dar dar dar darrrrrr” spune copilul optimist din mine … sunt și lucruri pe care le putem aprecia, nu totul e pe dos, nu toți oamenii sunt de rahat, nu toate locurile de muncă sunt nașpa. Aș vrea să nu confundăm gândirea critică (de preferat, constructivă) cu obiceiul de a ne plânge constant. Oriunde mă întorc, lumea se plânge – inclusiv eu, ce, credeți că eu nu-s în aceeași oală? Dar chiar mă străduiesc să nu îmi hrănesc tendința asta de a fi negativă.

Cred că dacă am sta să ne gândim un pic, sigur am găsi lucruri pe care să le apreciem – atât la noi, la cei dragi, la ce deținem, poate (eu îmi apreciez bicicleta în fiecare zi :P, și ea pe mine, evident). Și poate că acestea sunt chiar mai importante decât cele pe care le hulim. Dar măcar ca exercițiu, știți, să ne mai uităm și la partea asta, să nu ne obișnuim direct cu răul, cu veninul.

Sigur, mereu e loc de mai bine – dar nu despre asta e vorba. Dacă nu putem să schimbăm acel ”mai bine”, măcar să dezvoltăm un ochi de apreciat pentru ce este, ce se poate, și ce luăm de-a bun ca și când ni s-ar cuveni. Altfel, rămânem niște posomorâți care se vor plânge mereu, gică-contra, ursuzi, nervoși, de care, sincer, nimeni nu are nevoie. Că nici nouă nu cred că ne place să fim înconjurați de astfel de oameni, nu? Și atunci – de ce să devenim ei? Să chibzuim un pic la apreciere, atunci. Până la urmă, nu e doar cum ne tratează viața, ci și cum o tratăm noi pe ea. 

Așa că … ce-ați făcut azi? Ați zâmbit, ați spus ”te iubesc”, ați mulțumit? Faceți-o cât mai aveți timp. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *