A 6-a Extincție? A 6-a Extincție …

Salutare Aprilie, salutare dragi cititori! 🙂 Să mai povestim despre cărți, nu? Mie îmi place foarte mult să citesc cărți care îmi aduc în fața ochilor lucruri la care pur și simplu nu m-am gândit până acum, nu le-am știut, sau nu eram conștientă la suprafață de ele (în sensul că poate mai știam ”câte ceva”, dar lucrurile nu se legau). Cartea despre care vreau să vă povestesc azi, și firește, să v-o recomand, aduce niște perspective mai mult decât interesante asupra schimbărilor specifice prin care a trecut și trece planeta noastră! Vorbesc despre A 6-a Extincție: O istorie nenaturală a Pământului, de Elizabeth Kolbert. A fost recomandată de Bill Gates printre lecturile lui favorite acum câțiva ani, și m-a inspirat să o citesc la rândul meu.

Dacă Ross din Friends mi s-a părut vreodată plictisitor ca paleontolog, recunosc că am înțeles mai bine rolul acestei științe in istoria naturală a pământului și citind această carte. Cumva, deși nu am fost 100% tocilară în școală, nici proastă nu m-am ținut, așa că uneori mă interesează subiectele mai puțin ”populare” sau ”mondene”, așa cum sunt, de exemplu, extincția și evoluția. Îmi cer scuze dacă vă voi plictisi, dar mie chiar mi se par subiecte interesante. Mergem, deci, mai departe.

Nu știu cât de mult realizăm că abia recent (200 de ani) s-au pus cap la cap niște lucruri legate de evoluție, când oamenii au descoperit oase de dinozaur în pământ și și-au zis: ”Ai de mă-sa, ăsta sigur n-o fost câine!”

Odată cu teoria evoluției (toată lumea știe de Originea speciilor, de Darwin, doar că înainte să fie asta, o grămadă de alți oameni de știință au avut ideile lor legate de ”ce s-a întâmplat cu animalele acum mult timp în urmă”), a trebuit să fie enunțată și o oarecare supoziție legată de … extincție. De ce nu mai există mamuți astăzi? Doar nu credeți că oamenii din anii 1800 au crezut cu adevărat în niște animale pe care nu le-au mai întâlnit, nu? Deloc! Au încercat, fără succes, să le găsească loc fosilelor tot mai mult descoperite în tipare cunoscute.

Istoria științei care se ocupă de extincții s-a conturat ca o serie de schimbări ale paradigmei. Până la finalul secolului al XVIII-lea, nici măcar nu exista o categorie pentru extincție. Cu cât mai bizare erau oasele dezgropate – de mamuți, de Megatherium, de mezozauri – cu atât oamenii de știință își băteau mai mult capul să le includă în clasificările existente. S-au chinuit mult. Oasele uriașe ale elefanților fuseseră purtate de râuri în nord sau poate hipopotamii se rataciseră prin vest, iar balenele aveau rictusuri malițioase. Când a ajuns la Paris, Cuvier a observat că molarii mastodontului nu puteau fi incluși în nici o paradigmă cunoscută, iar momentul „Dumnezeule!” l-a condus spre altă concluzie. Viața, și-a dat seama Cuvier, avea istorie. Această istorie era marcată de pierderi și accentuată de evenimente mai oribile decât orice ne-am putea imagina.

Poate vi se pare mult timp 200 de ani, dar, raportat la bizareriile pe care le-a crezut omul de-a lungul vieții sale, e foarte puțin! Și unde mai pui că a mai durat o vreme până când, după ce și-au dat seama că au existat și alte creaturi care azi (pe vremea aceea) nu mai sunt, a trebuit să se pună de acord asupra dispariției lor! Acolo da negări și alte cele. 😀 Chiar și cei mai inteligenți au refuzat să creadă în ”cataclisme”, sau în ceva atât de disruptiv cât să radă tot de pe fața Pământului, din care să rămână puține organisme ce să evolueze la rândul lor în flora și fauna de azi.

”Ideile lui Cuvier despre istoria vieții – care era lungă, variabilă și plină de creaturi fantastice acum dispărute – ar fi trebuit, poate, să-l transforme pe acesta într-un susținător al evoluției. Dar Cuvier se opunea acestei teorii, sau transformismului, așa cum era cunoscută în Paris, la acea vreme. Se pare că el a încercat – chiar cu succes – să-i umilească pe colegii lui care aveau în vedere acest model. În mod curios, abilitățile care îl ajutaseră să descopere extincția au făcut ca teoria evoluției să i se pară una de-a dreptul improbabilă, la fel de nefondată ca levitația.”

Ideile despre supraviețuirea celui mai adaptat au fost puse și ele la încercare. Ce folos să ai aripi dacă vulcanii erup și umplu atmosfera de cenușă și te împiedică să zbori? Astfel, unele caracteristici considerate ”mai bune” pentru unele viețuitoare, s-ar putea să se dovedească inutile în situații neprevăzute.

Tot (și toată lumea) ce e în viață astăzi descinde dintr-un organism care a supraviețuit, cumva, impactului. Dar asta nu înseamnă că ei (sau noi) sunt mai bine adaptați. În momente de stres extrem, întregul concept de rezistență, cel puțin în sensul darwinian, își pierde înțelesul: cum să poată o creatură, fie ea sănătoasă sau nu, să se adapteze unor condiții pe care nu le-a întâlnit niciodată în parcursul său evolutiv? În astfel de momente, regulile jocului de supraviețuire, așa cum le numește Paul Taylor paleontolog la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, se schimbă brusc. Caracteristici care s-au dovedit avantajoase preț de milioane de ani devin, deodată, letale (deși e dificil de evaluat, după milioane de ani, care sunt aceste trăsături, în mod specific). (…) Motivul pentru care această carte e scrisă de un biped păros și nu unul cu solzi, are de-a face mai mult cu ghinionul dinozaurilor, decât cu vreo virtute a mamiferelor.

Elizabeth Kolbert nu e om de știință, e jurnalistă, dar capitolele ei sunt structurate în călătorii pe care le face în diverse locuri de pe planetă și ce povestește ea cu experți pe o paletă largă de subiecte: de la fosile, experți în broaște, păduri, păsări, corali și aciditatea oceanului. Fiecare capitol e o poveste despre un anumit ecosistem care ori e în pericol, ori a dispărut complet în ultimii ani. Toate par să ducă la o cauză oarecum comună: elementul comun al tuturor evenimentelor moderne este omul. Dacă 5 extincții masive de-a lungul milioanelor de ani au fost cauzate de meteoriți, glaciațiuni sau combinații de fenomene stelare și au reușit să distrugă atâtea vieți, și în urma cărora Pământul, totuși, și-a revenit, omul are o putere aproximativ similară cu aceste evenimente, și reprezintă forța din a 6-a extincție ce așteaptă planeta.

”Cuvântul ‘Antropocen’ este invenția lui Paul Crutzen, un chimist olandez care a obținut, împreună cu alți cercetători, Premiul Nobel pentru descoperirea efectelor compușilor ce găuresc stratul de ozon. (…) „Părea potrivit să atribui termenul ‘Antropocen’ actualei epoci geologice, care este dominată, în multe moduri, de om, scrie el. Printre numeroasele intervenții ale omului în plan geologic, Crutzen le-a menționat pe următoarele:

– activitatea umană a transformat între o treime și o jumătate din suprafața de uscat a planetei,

– majoritatea râurilor mari din lume au fost deviate sau blocate de baraje,

– îngrășămintele produc mai mult nitrogen decât prevăd, în mod natural, toate ecosistemele terestre

– pescăriile își însușesc mai mult de o treime din producția primară a apelor de coastă ale oceanelor

– oamenii folosesc mai mult de jumătate din apa dulce ușor accesibilă din lume.

Cel mai important lucru, a spus Crutzen, e că oamenii au alterat compoziția atmosferei. Din cauza combustibilului fosil și a despaduririlor, împreună, concentrația dioxidului de carbon din aer a crescut la 40% în ultimele 2 secole, în timp ce concentrația metanului, un compus și mai capabil de a crea efectul de seară, aproape s-a dublat.

Din cauza acestor emisii antropogenice, scrie Crutzen, este foarte probabil ca, pe glob, clima ‘să fie tot mai departe de un comportament normal, pentru multe milenii de-acum încolo’.”

Dacă vă gândeați la schimbările climatice, da, ele influențează dispariția speciilor, de la cele mai mici, la cele mai mari, și fiecare din acestea are un rol important în ecosistem. Imaginați-vă un ceas imens cu o grămadă de rotițe, și, rând pe rând, rotițele dispar. Cum ne așteptăm să mai funcționeze ceasul ca înainte? Defrișările, agricultura excesivă, pescuitul excesiv – și ele fac casă bună cu distrugerea. Pe lângă om, știți ce element mai e comun aic? Excesul. Consumul. Nu ne e mai bine cu ”suficient”, vrem mereu TOT, ca mai apoi să-l aruncăm. Nu știm moderația, și distrugem tot ce e posibil, cât putem, înfometați.

Scuze, nu scuze, dar ăsta e adevărul trist. Mie mi-a plăcut foarte mult cartea lui Elizabeth prin acest apel la realitatea de azi și cum alegem ce vom face cu această informație de acum încolo. Deși pe alocuri poate părea o lecție de geografie / biologie predată altfel, a fost ”pe filmul meu”. Am apreciat și bibliografia și referințele din carte la multe lucrări științifice, și am citit și comentarii negative (ca de obicei). Sigur există nuanțe în orice, dar, de cele mai multe ori, faptele sunt fapte: speciile x și y nu mai există, cauzele arătând cu degetul spre aceeași cauză: activitatea nechibzuită a omului.

Dacă vă interesează asemenea perspective, vă recomand cu căldură cartea aceasta premiată cu premiul Pulitzer, ca o lectură de non-ficțiune, un duș cu apă rece, orice. Și vă invit și la gândit un pic la câteva aspecte. Cei de vârsta mea, să ne așteptăm ca în 40-50 de ani să nu mai avem acces la anumite lucruri pe care poate visam să le experimentăm sau să le vedem tineri fiind. Numa’ zic. Hai, să ne fie bine tuturor!

4 comentarii

  1. Vaaai. Am trecut cartea pe lista mea de lecturi de cand am vazut-o pe IG, dar acum vreau si mai mult sa o citesc. Mi-a placut foarte mult articolul datorita modului in care ai pus problema. Cred ca prea putini dintre noi realizeaza cat de mult rau fac planetei, din pacate.

    1. Andra, multumesc de comentariu, ma bucur mult ca ti-a placut! Sper si tie deopotriva sa iti placa aceasta carte 🙂 Mie mi-a adus aminte de orele de geogra sau bio de la scoala, dar mult mai ilustrativ si cu probleme reale. 😀

Lasă un răspuns la ianca Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *